Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Nu am răspuns.
Mi-am luat poșeta de pe spătarul scaunului.
Radu s-a încruntat.
“Unde pleci?”
“Acasă nu.”
“Irina, nu începe.”
M-am oprit.
După șapte ani de căsnicie, era probabil prima dată când propoziția aceea nu mă mai făcea să încerc să repar ceva.
“Stai liniștit. Nu încep nimic.”
Am plecat.
Radu nu a venit după mine.
A rămas la gală.
O oră mai târziu eram în apartamentul mic pe care firma mea îl păstra pentru colegii veniți din alte orașe. Îl rugasem pe fratele meu să-l ia pe Matei de la mama și să mi-l aducă dimineață.
Nu luasem încă nicio decizie definitivă.
Dar știam că în noaptea aceea nu mă voi întoarce lângă Radu.
Pe la unsprezece și jumătate s-a auzit soneria.
Pentru o secundă am crezut că era el.
La ușă era Elena, mama lui.
Purta încă rochia de la gală.
A intrat fără să-și scoată paltonul.
“Radu e aici?”
“Nu.”
A închis ochii o clipă.
“Normal că nu.”
Nu o mai auzisem niciodată vorbind astfel despre fiul ei.
Apoi și-a scos telefonul.
“M-am întors la hotel după ce ai plecat.”
“De ce?”
“Pentru că ceea ce am văzut nu avea sens.”
S-a așezat lângă mine.
“Am cerut să fie păstrate imaginile camerelor din sala de bal.”
Mi-a întins telefonul.
Înregistrarea era filmată de sus.
Se vedea Claudia apropiindu-se de mine.
Se vedea mâna ei în jurul încheieturii mele.
Apoi se vedea perfect cum își înclină singură paharul.
Am urmărit scena până când Radu intra în cadru.
Elena a oprit filmarea.
“Îmi pare rău.”
Am pus telefonul pe masă.
“Îi arăt mâine.”
“Nu.”
Elena m-a privit surprinsă.
“Irina, filmarea dovedește tot.”
“Știu.”
“Atunci trebuie s-o vadă.”
“Poate s-o vadă.”
“Nu înțeleg.”
M-am uitat la ea.
“Nu aveam nevoie ca Radu să mă creadă după ce vedea o filmare. Aveam nevoie să mă întrebe ce s-a întâmplat.”
Elena n-a răspuns.
“Și n-a făcut-o”, am continuat. “A văzut-o pe Claudia cu vin pe rochie și a decis imediat cine sunt eu.”
“Pot să vorbesc cu el.”
“Problema nu este doar seara asta.”
I-am povestit despre serbarea lui Matei.
Despre aniversarea mea la care Radu ajunsese după ce restaurantul aproape se golise.
Despre vacanța anulată cu două zile înainte.
Despre toate serile în care eu explicasem absența lui în locul lui.
Elena asculta fără să mă întrerupă.
La sfârșit și-a acoperit pentru câteva secunde gura cu mâna.
“De ce nu mi-ai spus?”
“Pentru că făceam exact ce mi-a cerut Radu în seara asta.”
“Ce?”
“Gestionam situația.”
În dimineața următoare, la nouă, Radu a sunat.
Nu am răspuns.
La zece și jumătate a trimis un mesaj.
La unsprezece și douăzeci a venit la apartament.
Avea în mână o cutie lungă de bijuterii.
Elena era încă acolo.
Când a văzut-o, s-a oprit.
“Mamă?”
Apoi m-a văzut pe mine.
“Putem vorbi singuri?”
“Poți vorbi aici.”
A pus cutia pe masă.
“Despre aseară…”
Elena și-a scos telefonul.
“Înainte să spui ceva, uită-te.”
A pornit filmarea.
Radu n-a vorbit cât timp imaginile au rulat.
A cerut să le vadă încă o dată.
La a doua vizionare, culoarea îi dispăruse din obraji.
“Claudia a făcut asta intenționat.”
“Da”, a spus Elena.
Radu s-a întors spre mine.
“Irina, eu…”
“Nu.”
“Lasă-mă să termin.”
“Nu despre Claudia.”
S-a oprit.
“Am greșit.”
“Da.”
“Am văzut-o cu rochia pătată și am crezut…”
“Știu ce ai crezut.”
“Îmi pare rău.”
S-a apropiat.
“Putem repara.”
Am privit cutia de bijuterii de pe masă.
“Ce este acolo?”
Radu a ezitat.
“Un colier.”
Aproape că am râs.
“Șapte ani și tot nu ai înțeles.”
“Irina…”
“Nu vreau un colier. Voiam să mă întrebi ce s-a întâmplat.”
“Te întreb acum.”
“Acum ai filmarea.”
A tăcut.
Elena s-a ridicat.
Pentru o clipă am crezut că va încerca să ne împace.
În schimb, s-a întors spre fiul ei.
“Radu, unde ai fost după ce a plecat soția ta?”
El a privit-o.
“La gală.”
“Până când?”
“Nu știu. După miezul nopții.”
“Știai că plecase supărată.”
“Trebuia să închid evenimentul.”
Elena a dat încet din cap.
“Atunci filmarea nu este cea mai mare problemă pe care o ai.”
Radu s-a uitat spre mine.
Abia atunci cred că a înțeles.
Nu plecasem din cauza unui pahar cu vin.
Paharul fusese doar momentul în care încetasem să mai găsesc explicații pentru el.
“Ce vrei să fac?”, m-a întrebat.
În trecut, întrebarea aceea m-ar fi făcut să-i dau o listă.
Să vină mai devreme.
Să petreacă timp cu Matei.
Să-și închidă telefonul la cină.
Să mă aleagă și pe mine din când în când.
Nu mai voiam să-i predau cum să fie soț.
“Vreau să pleci.”
Fața lui s-a schimbat.
“Pentru cât timp?”
“Nu ai înțeles.”
Am deschis sertarul măsuței.
În dimineața aceea vorbisem deja cu o avocată.
Am scos cartea ei de vizită și am pus-o lângă cutia cu colierul.
“Nu îți cer o pauză, Radu.”
S-a uitat la carte.
Apoi la mine.
“Din cauza unei seri?”
“Nu. Din cauza tuturor anilor în care am fost singura care ținea căsnicia asta în picioare.”
A încercat să-mi spună că se va schimba.
Poate chiar credea.
Dar pentru prima dată nu mai aveam nevoie să aflu dacă promisiunea lui era adevărată.
În lunile care au urmat, Radu a rămas tatăl lui Matei.
Asta am vrut și eu.
Nu l-am pedepsit prin copil și nu am încercat să-l scot din viața lui.
Iar Elena a rămas bunica lui și, surprinzător, a rămas și în viața mea.
Cu Claudia, Radu a întrerupt orice legătură profesională după ce a aflat că incidentul fusese provocat intenționat.
Dar nu asta mi-a schimbat decizia.
La câteva luni după divorț, Radu m-a întrebat din nou dacă mai exista vreo șansă pentru noi.
De data aceea nu venise cu flori și nici cu bijuterii.
I-am răspuns simplu:
“Poate că acum ai devenit bărbatul pe care îl așteptam. Dar eu nu mai sunt femeia care vrea să-l aștepte.”
Și pentru prima dată după foarte mulți ani, nu a trebuit să explic nimănui de ce.