Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am dus mâna la obraz.
Nu pentru că mă durea.
Ci pentru că încă încercam să înțeleg ce tocmai se întâmplase.
Radu se uita la mine și respira greu.
Pentru o fracțiune de secundă am văzut și pe fața lui șocul. Parcă nici el nu se așteptase să facă asta.
Apoi s-a uitat spre mama lui.
Și expresia i s-a schimbat din nou.
— M-ai împins prea departe, Mirela.
Atât.
Nu “iartă-mă”.
Nu “ce am făcut?”.
Eu eram de vină.
Mi-am scos încet inelul.
Radu a văzut gestul și a făcut un pas spre mine.
— Ce faci?
I-am pus inelul în palmă.
— Nunta s-a terminat.
De data asta Doina aproape că a țipat.
— Pentru o palmă?!
Câteva femei de la mesele din apropiere s-au întors spre ea.
— Nu, am spus. Pentru faptul că fiul dumneavoastră tocmai m-a lovit și primul lucru pe care l-a făcut după aceea a fost să-mi explice că eu l-am provocat.
— Mirela, termină prostiile! a izbucnit Radu. Sunt două sute de oameni aici. Am plătit restaurantul, muzica, fotograful. Nu anulezi o nuntă pentru o ceartă.
— Tocmai am făcut-o.
A încercat să mă prindă din nou de braț.
Nașul s-a ridicat imediat între noi.
— Radu, ajunge.
— Nu te băga!
Atunci s-a ridicat o femeie de la una dintre mesele familiei lui.
O recunoșteam. Marcela, mătușa lui Radu, sora mai mică a tatălui său.
Avea aproape șaizeci de ani și până atunci abia vorbise.
— Las-o să plece, Radu.
Doina s-a întors spre ea.
— Tu să taci.
Marcela a râs scurt.
— Am tăcut treizeci și doi de ani, Doina. Cred că ajunge.
Pentru prima dată, soacra mea a părut nesigură.
— Despre ce vorbești?
Marcela s-a apropiat.
— Despre aceeași poveste.
S-a uitat la mine.
— La nunta mea au fost douăzeci și patru.
— Ce?
— Bărbați. Douăzeci și patru. M-au pus să-i servesc înainte să mănânc eu.
Am rămas nemișcată.
Doina a intervenit imediat:
— Și? Ai murit?
Marcela s-a întors spre ea.
— Nu. Am fost doar suficient de proastă încât să cred că dacă refuz înseamnă că sunt o soție rea.
O altă femeie, așezată lângă perete, a spus:
— Și eu.
Era verișoara mai mare a lui Radu.
Doina și-a ridicat bărbia.
— Dumnezeule, ce tragedie faceți dintr-o tradiție de familie!
Acolo s-a rupt ultima mea îndoială.
Nu negase nimic.
Era mândră de asta.
— Deci știai, i-am spus lui Radu.
— Ce să știu?
— Că asta li se cere femeilor care intră în familia voastră.
A oftat iritat.
— Normal că știam. Am crescut cu asta.
— Și nu te-ai gândit să-mi spui înainte de nuntă?
— Pentru că știam că vei face exact circul ăsta!
Am simțit că sala se îndepărtează de mine.
— Deci ai așteptat până astăzi.
— Am crezut că, odată ce suntem aici, o să înțelegi că uneori trebuie să faci și lucruri care nu-ți plac.
— Pentru mama ta?
— Pentru familie!
Marcela l-a privit lung.
— Exact asta spunea și tatăl tău.
Radu s-a întors spre ea.
— Nu-l amesteca pe tata.
— De ce? Tu repeți exact ce spunea el.
Doina a lovit cu palma în spătarul unui scaun.
— Gata! Mirela, du-te, spală-te pe față, calmează-te și continuăm nunta. Destul ne-ai făcut de râs.
M-am uitat la ea.
Femeia chiar credea că încă îmi poate da ordine.
— Nu mai există nicio nuntă.
— Ba există! a izbucnit ea. Nu arunci munca și banii atâtor oameni pentru că ești prea orgolioasă să respecți o tradiție!
— Mamă, lasă-mă pe mine, a spus Radu.
A venit spre mine.
— Mirela, ascultă. Am greșit că te-am lovit.
Am așteptat.
— Dar și tu ai provocat totul. Știai cât de importantă este ziua asta pentru mama.
M-am uitat la el câteva secunde.
Asta era tot ce aveam nevoie să aud.
— Nu te căsătorești cu mama ta astăzi.
— Iar începi.
— Nu. Tocmai termin.
Am făcut un pas înapoi.
— Problema nu este că mama ta mi-a cerut să servesc niște oameni. Problema este că tu știai că voi refuza, ai ascuns intenționat asta până în ziua nunții și ai crezut că, în fața a două sute de invitați, voi fi prea rușinată ca să spun nu.
Radu n-a răspuns.
Doina a răspuns pentru el:
— Sigur că asta am crezut! Orice femeie cu puțină minte ar fi făcut ce trebuie și ar fi discutat după acasă.
Am privit-o.
— Mulțumesc.
S-a încruntat.
— Pentru ce?
— Pentru că tocmai ați spus adevărul.
Coordonatoarea restaurantului venise lângă noi împreună cu doi agenți de pază. Nașii discutau deja cu invitații, iar muzica fusese oprită.
Radu și-a trecut mâinile prin păr.
— Și ce vrei să fac acum? Să mă pun în genunchi?
— Nu vreau să faci nimic.
— Atunci ce vrei?
— Să nu mai fii soțul meu.
— Nici măcar nu sunt încă!
— Exact.
Pentru prima dată în acea zi, am zâmbit.
— Măcar ceva a ieșit bine.
Am plecat spre salonul miresei.
Doina continua să vorbească în spatele meu despre bani, invitați, rușinea familiei și ce vor spune oamenii.
Nu m-am mai întors.
Prietena mea Ana m-a ajutat să-mi schimb rochia. Când am ieșit, Marcela mă aștepta pe hol.
— Mirela.
M-am oprit.
— Îmi pare rău că n-am spus nimic mai devreme.
— Nu era responsabilitatea dumneavoastră.
A ezitat.
— Poate că era. Pentru că atunci când nimeni nu spune nimic, oamenii ca Doina ajung să creadă că au dreptate.
Am dat din cap și am plecat.
Radu a venit la apartamentul meu două zile mai târziu.
Nu l-am lăsat să intre.
A stat în fața ușii și mi-a spus că îi pare rău.
Apoi, după mai puțin de un minut, a adăugat:
— Dar trebuie să înțelegi și în ce situație m-ai pus.
Am închis ușa.
Nu mai aveam nevoie de nicio explicație.
În săptămânile următoare am aflat că scandalul de la nuntă continuase mult după plecarea mea. Marcela și alte două femei din familie refuzaseră să mai organizeze mesele și aniversările după regulile Doinei.
Nu transformasem familia lor.
Nici nu încercasem.
Doar refuzasem să intru în ea în condițiile pe care mi le pregătiseră.
Câteva luni mai târziu, Radu mi-a trimis un ultim mesaj.
De data aceasta nu mai vorbea despre mama lui, despre stres sau despre rușinea din ziua nunții.
Scria doar:
“Te-am lovit pentru că ai spus nu. Nu există nicio justificare pentru asta. Am greșit.”
Nu m-am întors la el.
Dar am păstrat mesajul câteva minute înainte să-l șterg.
Nu ca dovadă că el se schimbase.
Ci pentru că, în sfârșit, spusese adevărul fără să pună jumătate din vină pe mine.
În ziua în care trebuia să devin soția lui Radu, am plecat de la propria nuntă înainte să se taie tortul.
Am pierdut o petrecere, niște bani și un bărbat despre care crezusem că va fi familia mea.
Dar am aflat la timp ce însemna, pentru el, să fii soție.
Și n-a trebuit să-mi petrec următorii treizeci de ani încercând să-i conving familia că “nu” este o propoziție completă.