Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Pentru câteva secunde n-am spus nimic.
Alina probabil a crezut că ezit.
— Daniel, a insistat ea. Te rog. Nu vreau scandal înainte de ceremonie.
M-am uitat la mama.
Ținea buchetul strâns la piept și încerca să ascundă florile murdare printre celelalte.
— Mamă, nu pleci nicăieri.
Alina a rămas cu gura întredeschisă.
— Ce?
— Ai auzit.
— Daniel, mi-a distrus rochia!
— Sunt două pete pe tiv.
— Nu despre pete este vorba!
— Atunci despre ce este vorba?
Mama Alinei a intervenit imediat:
— Nu cred că acesta este momentul pentru o ceartă. Alina este stresată. Orice mireasă ar reacționa…
— Cerându-i mamei mirelui să plece de la nuntă?
Alina și-a încrucișat brațele.
— Nu mai întoarce totul împotriva mea. Mama ta nu trebuia să vină cu florile alea ude.
— Trandafirii aceia au fost crescuți de ea pentru noi.
— Și eu ce trebuie să fac acum? Să-i pun în vază și să mă prefac că nu mi-a stricat rochia?
Mama m-a atins pe braț.
— Daniel, termină. Mă duc acasă.
— Nu.
M-am întors spre Alina.
— Vreau să te întreb ceva. Cât ai plătit pentru nunta asta?
A clipit.
— Ce legătură are?
— Răspunde-mi.
— Daniel…
— Cât?
Mama Alinei s-a încruntat.
— Nu este treaba invitaților cine și cât a plătit.
— Nu i-am întrebat pe invitați.
Alina a devenit brusc defensivă.
— Am plătit amândoi. Părinții mei au contribuit. Au fost multe cheltuieli.
— Și mama?
Tăcere.
Am văzut pentru prima dată expresia Alinei schimbându-se.
Nu mult.
Dar suficient.
Cu două luni înainte, mama îmi spusese că vrea să ne ajute cu nunta. Știam că oferise 25.000 de lei și mă certasem cu ea pentru suma aceea.
Îmi spusese că sunt economiile ei și că asta își dorește.
Crezusem că acolo se terminase totul.
În acel moment, sora mea, Corina, care asistase la ceartă de câțiva metri, s-a apropiat.
— Daniel, trebuie să-ți spun ceva.
Mama a ridicat imediat capul.
— Corina, nu.
Am privit-o.
— Ce să-mi spună?
— Nimic.
— Mamă.
Corina și-a strâns buzele.
— Alina i-a mai cerut bani.
M-am întors spre mireasa mea.
— Ce înseamnă “i-a mai cerut”?
— Nu i-am cerut, a răspuns Alina imediat. Am discutat cu ea.
— Despre ce?
Corina a început să enumere.
Aranjamentele florale pe care eu refuzasem să le schimb.
Camere suplimentare pentru niște invitați ai Alinei.
Un meniu mai scump.
Decorul pentru terasa restaurantului.
Încă o oră de muzică.
Fotograful pe care Alina îl voia în locul celui stabilit inițial.
M-am uitat la mama.
— Cât?
— Daniel, nu contează.
— Pentru mine contează.
Mama a ezitat.
— În total… puțin peste 80.000 de lei.
Am simțit că nu înțeleg.
— Pe lângă cei 25.000 despre care știam?
A dat încet din cap.
Alina a intervenit:
— Mama ta s-a oferit să ne ajute.
Corina aproape a râs.
— Nu. Tu ai sunat-o.
— Și ea a spus da! a izbucnit Alina. N-am obligat-o!
Asta era.
Nu regret.
Nu rușine.
Nu “îmi pare rău”.
“N-am obligat-o.”
M-am uitat la mama mea.
Femeia pe care Alina tocmai o dăduse afară de la nuntă plătise în tăcere mai mult de o sută de mii de lei pentru ziua ei.
— De ce nu mi-ai spus?
Mama și-a ferit privirea.
— Pentru că de fiecare dată când spuneai că ceva este prea scump, ea mă suna după aceea. Spunea că nu vrea să vă certați din cauza banilor.
— Și tu plăteai?
— Voiam să fiți fericiți.
Alina a oftat iritată.
— Putem discuta asta după ceremonie? Toată lumea așteaptă.
Am privit-o.
— Tu încă mai crezi că avem ceremonie?
Pentru prima dată s-a speriat.
— Daniel…
— Ai luat banii mamei mele luni întregi.
— Nu i-am “luat”. Mi i-a dat.
— Iar acum cinci minute ai vrut s-o dai afară pentru că rochia ei nu e suficient de elegantă și pentru că niște trandafiri din grădina ei ți-au atins tivul.
— Nu am spus nimic despre rochia ei!
Mama Alinei a intervenit:
— Daniel, ajunge. O nuntă nu se anulează pentru o ceartă.
— Aveți dreptate.
Alina a respirat ușurată.
— În sfârșit.
— Nu o anulez pentru o ceartă.
M-am uitat direct la ea.
— O anulez pentru că astăzi am văzut cu cine urma să mă căsătoresc.
Fața i s-a schimbat.
— Nu poți vorbi serios.
— Ba da.
— Sunt aproape două sute de oameni aici!
— Vor mânca. Restaurantul este plătit.
— Și eu? Ce le spun eu tuturor?
Exact asta o preocupa.
Nu mama mea.
Nu banii.
Nu ce făcuse.
Ce avea să spună lumea.
Am intrat în sală și am cerut organizatoarei să oprească pregătirile pentru ceremonie.
N-am povestit invitaților despre bani și n-am umilit-o pe Alina în fața lor.
Am spus doar că nunta nu va mai avea loc și că masa va fi servită conform programului pentru cei care doresc să rămână.
Apoi m-am întors la mama.
Stătea pe un scaun într-o încăpere laterală. Corina îi curăța ușor noroiul de pe pantof.
— Ai anulat-o? m-a întrebat mama.
— Da.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Din cauza mea…
— Nu.
M-am așezat lângă ea.
— Din cauza ei.
Mama a tăcut câteva clipe.
— Poate a fost doar speriată din cauza rochiei.
— Nu rochia a decis pentru mine.
Am luat unul dintre trandafirii rămași întregi.
— Faptul că a putut să-ți ceară bani luni întregi și apoi să te trateze așa a decis.
Mama a început să plângă.
Nu pentru banii pierduți.
Pentru mine.
Asta m-a convins și mai mult că luasem decizia corectă.
În săptămânile următoare, Alina a încercat să mă convingă că reacționase sub presiune. A recunoscut și că îi ceruse mamei bani fără să-mi spună, pentru că știa că eu refuzasem cheltuielile respective.
Nu ne-am împăcat.
O parte dintre rezervările care puteau fi anulate au fost recuperate, iar banii i-au fost restituiți mamei. Pentru restul am stabilit că îi voi da eu înapoi treptat, deși multă vreme n-a vrut să accepte.
Câteva luni mai târziu am mers la ea într-o duminică.
Trandafirii înfloriseră din nou.
Mama tăia câteva flori și le punea într-o găleată.
— Pe astea unde le duci? am întrebat.
A zâmbit.
— Nicăieri. Rămân la mine.
Am râs amândoi.
Și, pentru prima dată după mult timp, mi s-a părut că exact acolo era locul lor.