Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihai trase aer în piept. — Da.
Un singur cuvânt.
Mihai se întoarse și plecă spre lift.
Nu l-am oprit.
Am luat copiii și am mers în camera noastră.
Era curată și decentă, dar înghesuită pentru patru persoane. Două paturi, o canapea extensibilă și un balcon mic orientat spre partea din spate a resortului.
Copiii erau prea obosiți ca să observe mare lucru.
Eu observam tot.
După ce i-am ajutat să-și desfacă bagajele, telefonul meu vibră.
Mesaj de la Mihai:
„Mama vrea să mâncăm la restaurant la 20. Coborâți și voi.”
„Și voi.”
Ca și cum noi patru eram anexele vacanței lor.
N-am răspuns.
Am deschis aplicația băncii.
Voiam să văd cât ne costase vacanța. Mihai îmi spusese să nu-mi fac griji și, tocmai pentru că avusesem încredere în el, nu verificasem.
Rezervarea hotelului apărea în contul comun.
Avans: 1.400 de euro.
M-am uitat mai atent.
Cu trei zile înainte ca Mihai să-mi arate rezervarea, în cont intraseră 2.800 de euro.
Bonusul meu trimestrial.
Îi spusesem atunci că vreau să păstrăm banii pentru renovarea bucătăriei.
Mihai îmi răspunsese:
„Sigur. Nici nu mă ating de ei.”
Am coborât până la recepție.
— Aș vrea să înțeleg cum este făcută rezervarea noastră.
Managera verifică.
— Avem un avans achitat, iar diferența pentru cazare se achită la final. Cardul dumneavoastră este înregistrat ca garanție pentru apartamentul familial și pentru camera standard.
— Cardul meu personal?
— Da.
Am scos cardul din portofel.
— Vreau să nu mai garanteze apartamentul familial.
Managera ezită.
— Sunteți titulara cardului?
— Da.
— Putem elimina autorizarea pentru cheltuielile viitoare, însă pentru continuarea șederii în apartament va trebui prezentată o altă garanție.
— Exact asta vreau.
— Camera în care sunteți dumneavoastră și copiii?
— Rămâne pe cardul meu.
Managera tastă câteva secunde.
— Este făcut.
— Mulțumesc.
N-am rezervat niciun apartament prezidențial.
N-aveam nevoie să demonstrez nimănui că puteam cheltui și mai mulți bani.
Mi-am luat copiii la cină.
La 20:17 a sunat Mihai.
— Unde sunteți?
— La restaurant.
— Și noi suntem la restaurant.
— La cel de lângă plajă.
Tăcere.
— Mama rezervase aici.
— Atunci mâncați acolo.
— Ioana, ce faci?
— Mănânc cu copiii.
Am închis.
Douăzeci de minute mai târziu, telefonul sună din nou.
De data aceasta nu era Mihai.
Era Doina.
N-am răspuns.
Apoi Mihai.
Am răspuns.
— Ce ai făcut?
— Cu ce?
— Recepția spune că trebuie să las alt card pentru apartament.
— Atunci lasă alt card.
— Cardul meu nu acoperă garanția cerută.
Am rămas tăcută.
— Ioana, nu te purta copilărește.
— Cardul meu plătește camera în care dorm eu și copiii mei.
— Suntem o familie.
— Exact asta credeam și eu la recepție.
— Nu putem discuta normal?
— Putem. Vino aici.
A apărut după zece minute.
Singur.
S-a așezat în fața mea.
— Ce vrei să demonstrezi?
— Nimic.
— Mama este sus și își strânge lucrurile.
— De ce?
— Pentru că hotelul cere o garanție pe care eu n-o pot acoperi.
— Atunci puteți lua o cameră mai ieftină.
Mihai se uită la mine.
— „Puteți”?
— Tu și mama ta.
— Sunt soțul tău.
— Știu.
— Atunci de ce vorbești de parcă am fi străini?
Am lăsat furculița jos.
— Pentru că în urmă cu două ore ai urcat în apartamentul nostru de aniversare cu mama ta și m-ai trimis cu cei trei copii în altă cameră.
— N-am spus-o așa.
— Nici n-a fost nevoie.
Mihai își frecă fruntea.
— Am vrut doar să evit un scandal.
— Cu cine?
— Cu mama.
— Și ai preferat să-l ai cu mine.
Nu răspunse.
— Mai este ceva, am spus.
— Ce?
— Vacanța asta ai plătit-o din bonusul meu.
Fața i se schimbă.
— Sunt banii familiei.
— Atunci de ce mi-ai spus că nu te atingi de ei?
— Pentru că știam că începi să calculezi fiecare euro și stricăm tot.
— Ai folosit banii mei, m-ai mințit și apoi ai lăsat-o pe mama ta să ia apartamentul plătit din ei.
— Nu este atât de simplu.
— Atunci fă-l simplu.
Mihai ridică privirea.
— Mama a trecut printr-o perioadă grea.
— Și eu prin ce am trecut?
— Nu începe cu sacrificiile.
Am râs scurt.
— Tocmai despre ele este vorba.
În clipa aceea Doina apăru lângă masa noastră.
Avea geanta pe umăr.
— Nu aveai dreptul să faci asta!
Câțiva oameni întoarseră capul.
— Să fac ce?
— Să retragi cardul fără să ne spui! M-au sunat de la recepție de parcă aș fi vreo impostoare.
— Cardul este al meu.
— Dar rezervarea este a familiei!
— Atunci familia poate pune alt card.
Doina se întoarse spre Mihai.
— Spune-i să repare imediat.
Mihai rămase pe scaun.
— Ioana, pune cardul înapoi și terminăm circul.
Asta era.
Chiar și acum.
Nu-i cerea mamei lui să renunțe la apartament.
Îmi cerea mie să continui să plătesc.
— Nu.
— Nu?
— Nu.
Doina își trânti geanta pe scaunul liber.
— Mihai, eu nu stau într-o cameră oarecare după ce am venit până aici.
— Mamă…
— Mi-ai promis apartamentul.
Am întors încet capul spre el.
— Ți-a promis?
Doina își dădu seama prea târziu.
Mihai închise ochii.
— Înainte să-mi arăți mie rezervarea? am întrebat.
Nu răspunse.
— Mihai.
— Da.
Doina interveni:
— Și ce dacă? A vrut să facă ceva frumos pentru mama lui.
— Cu bonusul soției lui.
— Iar începi cu „banii mei”. De asta nu merge căsnicia voastră. Tu numeri tot.
M-am uitat la Mihai.
— Tu gândești la fel?
— Nu.
— Atunci spune-i.
— Ioana, suntem în vacanță. Putem rezolva asta acasă.
— Nu. Problema a început acasă. Doar că eu am aflat-o aici.
Doina îl apucă de braț.
— Hai. Nu stau să fiu umilită.
Mihai nu se ridică.
— Unde mergem?
— Găsești tu o soluție.
— Cu ce bani?
— Ești bărbat în toată firea!
— Exact.
Și-a tras încet brațul din mâna ei.
— Și tocmai de aceea trebuia să fiu în stare să-i spun soției mele adevărul.
Doina îl privi uluită.
— Acum îi iei partea?
— Nu despre partea cui este vorba.
— Ba exact despre asta este!
— Nu, mamă. Este despre faptul că ți-am promis ceva ce nu era doar al meu.
Doina se înroși.
— După câte am făcut eu pentru tine…
— Nu începe.
Tonul lui Mihai se schimbase.
— Nu după ce ai venit în vacanța noastră, ai luat apartamentul și ai lăsat-o pe Ioana singură cu trei copii.
— Tu ai fost de acord!
— Știu.
Mihai se uită la mine.
— Și asta este problema mea.
Pentru o secundă am crezut că urma o scuză și că totul avea să se transforme convenabil într-o împăcare.
Nu s-a întâmplat.
— Îmi pare rău, spuse el. Dar știu că nu rezolvă nimic.
— Nu.
— Ce vrei să fac?
— În seara asta? Nimic pentru mine.
Doina izbucni:
— Perfect! Atunci vino cu mine.
Mihai se întoarse spre ea.
— Îți iau o cameră standard pentru noaptea asta.
— Eu nu dorm într-o cameră standard!
— Atunci plătește apartamentul.
— Știi foarte bine că nu-mi permit!
— Nici eu.
Tăcere.
Pentru prima dată, problema nu mai putea fi împinsă spre mine.
Doina plecă furioasă.
Mihai rămase.
— Pot să dorm în camera voastră?
— Nu.
Îl lovi răspunsul.
— Ioana…
— Sunt trei copii acolo și eu. Nu vreau să petrec noaptea certându-ne.
— Și mâine?
— Mâine te ocupi de mama ta. Eu mă ocup de copii.
A doua zi, Mihai și-a mutat mama într-o cameră standard pe care a plătit-o din banii lui.
Nu s-a întors în camera mea.
În următoarele zile am rămas la același resort, dar n-am mai pretins că era vacanța romantică pe care mi-o promisese.
Am mers cu copiii la plajă.
Am mâncat împreună.
Am făcut excursia pe care ei și-o doreau.
Mihai a venit cu noi de două ori.
Doina nu a venit deloc.
În ultima seară, după ce copiii adormiseră, Mihai m-a așteptat pe terasa hotelului.
— Ce se întâmplă când ajungem acasă?
M-am așezat în fața lui.
— Ne separăm o perioadă.
A rămas nemișcat.
— Vrei să divorțăm?
— Nu știu încă. Dar știu că nu mă întorc la viața de dinainte.
— Pot să repar.
— Poți să începi.
— Cum?
— Când ajungem acasă, nu mai ai acces la contul în care intră salariul meu. Cheltuielile comune le punem într-un cont comun și contribuim amândoi. Nu mai promiți nimănui bani, vacanțe sau lucruri care ne aparțin amândurora fără să discutăm.
A dat din cap.
— Și mama?
— Relația ta cu mama ta este responsabilitatea ta. Limitele tale cu ea sunt tot responsabilitatea ta. Eu nu mai fac munca asta în locul tău.
— Și noi?
L-am privit.
— Noi vedem dacă mai există după ce începi să te porți ca un soț, nu ca un fiu care își folosește soția ca să nu-și supere mama.
La întoarcerea în România, Mihai s-a mutat pentru o vreme într-o garsonieră închiriată.
Nu la mama lui.
A fost alegerea lui.
Am separat banii.
Am început consiliere de cuplu.
Iar după șase luni încă nu locuiam împreună.
Nu pentru că voiam să-l pedepsesc.
Ci pentru că doisprezece ani nu se reparau într-o săptămână la mare.
Mihai continua să încerce.
Eu continuam să observ dacă schimbarea era reală.
Iar Doina nu mai fusese niciodată invitată într-o vacanță de familie.
Nu știam încă dacă mariajul nostru avea să supraviețuiască.
Dar știam ceva mult mai important.
Nu mai eram femeia care accepta camera rămasă liberă doar pentru ca tuturor celorlalți să le fie bine.