Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Bianca este însărcinată. Și nu poți să mă obligi să las copilul fără nimic.
Am simțit cum mi se strânge stomacul, dar nu am plâns. Nu acolo. Nu pentru el.
— Și de când știi? l-am întrebat.
Vlad și-a trecut mâna peste față.
— De câteva luni.
— De câteva luni îmi spui că pleci la Londra pentru noi.
— Pentru că nu puteam să-ți spun dintr-odată. Tu nu ai fi acceptat niciodată.
— Ce anume? Să pleci cu amanta mea? Sau să-mi iei banii ca să-i plătești chiria?
— Nu-mi lua cuvintele în râs. Bianca are un copil cu mine. Este copilul meu.
— Și eu ce sunt, Vlad? Femeia care trebuia să rămână aici, să creadă în contractul tău și să-ți finanțeze noua familie?
A făcut un pas spre mine.
— Nu am vrut să te las fără nimic. După ce mă așezam acolo, îți trimiteam bani înapoi. Dar acum nu pot să blochez tot. Am avansul plătit, am biletele, Bianca mă așteaptă.
A spus ultima propoziție fără să clipească. Atunci am înțeles că nu venise la aeroport ca un bărbat speriat că își pierde căsnicia. Venise ca un om care își calculase plecarea până la ultimul detaliu și se enerva fiindcă eu îi stricam planul.
— Nu pleci cu niciun ban care vine din casa părinților mei, i-am spus.
— Nu poți face asta.
— Ba pot. Iar tu ai două variante: ori îmi explici acum fiecare transfer, ori o faci mai târziu, când nu mai suntem soț și soție.
Vlad a zâmbit amar.
— Crezi că o să câștigi ceva din asta? Dacă muți banii, o să pară că îi ascunzi.
— Nu îi ascund. Îi protejez.
— Daria, nu distruge tot pentru o greșeală.
M-am uitat la el. La geanta pregătită, la troler, la graba lui de a ajunge la o femeie care îl aștepta într-un apartament plătit, cel puțin în parte, cu banii mei.
— Nu eu am distrus tot, Vlad.
A anunțat îmbarcarea pentru Milano. El a întors capul instinctiv spre poartă.
— Trebuie să plec, a spus.
— Atunci pleacă.
M-a privit surprins, de parcă se așteptase să-l implor, să fac o scenă sau să negociez.
— Vorbim când mă întorc.
— Nu mai ai unde să te întorci.
În aceeași dimineață am mers direct la bancă. Contul era comun, iar banii rămași au fost mutați într-un cont separat pe numele meu, după ce am discutat cu banca și am păstrat toate extrasele transferurilor făcute de Vlad. Nu i-am golit salariul și nu i-am luat nimic din ce îi aparținea. Am protejat doar ce venise din moștenirea mea și ce mai rămăsese acolo.
Vlad m-a sunat în seara aceea de șaptesprezece ori.
La al optsprezecelea apel, am răspuns.
— Ce ai făcut? a întrebat, fără salut. Mi-ai blocat accesul la bani.
— Ai acces la salariul tău. La moștenirea mea nu mai ai.
— Bianca și copilul sunt aici. Nu pot să-i las fără apartament.
— Nu i-ai întrebat pe mine și pe părinții mei înainte să ne folosești banii. Nu mă mai pune acum să rezolv o viață pe care ai construit-o pe minciună.
A urmat o tăcere lungă.
— Chiar divorțezi de mine?
— Da.
Nu am ridicat vocea. Nu am amenințat. I-am spus doar adevărul pe care el îl amânase luni întregi.
Vlad a rămas în Milano. A încercat, prin mesaje și apeluri, să mă convingă că totul fusese „mai complicat”. Dar nu era complicat. Avusese o relație, un copil pe drum, un apartament închiriat și un plan făcut din banii luați fără acordul meu.
Divorțul nu a fost rapid și nici liniștit. A contestat fiecare sumă, fiecare decizie și fiecare faptă. A trebuit să arăt extrase, documente și conversațiile în care îmi ceruse să lăsăm moștenirea în contul comun „pentru siguranța noastră”. Dar, la final, banii mei au rămas ai mei.
Apartamentul în care locuiserăm era închiriat pe numele amândurora. După ce contractul s-a încheiat, eu am plecat într-un loc mai mic, aproape de sora mea. Vlad nu s-a întors după lucrurile lui; i le-am trimis printr-o firmă de transport, exact cum își trimisese și el, fără să-mi spună, o parte dintre haine în Milano.
Nu l-am iertat și nu m-am împăcat cu el.
Vlad și-a ales familia nouă. Eu am ales să nu mai plătesc pentru alegerea lui.