Eram sleită de puteri. După o tură de noapte istovitoare la magazin, visam doar să ajung acasă și să mă las absorbită de salteaua moale din dormitor. Am intrat în casă, m-am descălțat fără tragere de inimă și am mers direct spre pat, unde, în semiîntuneric, am dat peste o siluetă cunoscută, întinsă sub plapumă. Fără să gândesc prea mult, m-am strecurat alături de el, convinsă că e Cristian, soțul meu.
Cristian și cu mine suntem căsătoriți de cinci ani și, în general, suntem de nedespărțit. Unul din acele cupluri care-și dau mesaje la fiecare două ore și care-și fură zâmbete în public de parcă tocmai s-ar fi logodit. Totuși, în ultimele luni, lucrurile s-au schimbat. Nu în rău, dar jobul meu de noapte la un magazin de cartier începe să-și spună cuvântul.
Lucrez câte zece ore pe noapte, timp în care am de-a face cu tot soiul de personaje: studenți amețiți care încearcă să cumpere gumă cu carduri expirate, șoferi de TIR agitați care vor cafea și energizante în același timp, clienți ciudați care cer să li se împacheteze o brichetă cadou. Nu e ceea ce visam să fac, dar ne ajută să ținem casa în picioare, în timp ce Cristian muncește să-și dezvolte atelierul auto.
În acea noapte, când am ieșit pe ușa magazinului la ora 3 fix, mă simțeam mai mult somn decât om. Nu mai simțeam picioarele, capul îmi pulsa și tot ce îmi doream era să fiu întinsă, de preferat într-un loc care nu avea rafturi cu conserve.
Drumul spre casă e învăluit în ceață în mintea mea. Știu doar că, la un moment dat, am început să vorbesc cu un semn de circulație, convinsă că e un polițist care încearcă să mă oprească pentru că mergeam „prea somnoroasă”.
Odată ajunsă acasă, totul părea în ordine. Casa era întunecată, liniștită, exact cum o lăsasem. Mi-am lăsat pantofii la intrare, iar hainele mi le-am abandonat în drum spre dormitor, de parcă eram o Cenușăreasă modernă care lăsa indicii în loc de pantofi de sticlă.
Prin perdele, lumina slabă a felinarului de pe stradă se proiecta vag pe pat. Sub plapumă, se contura o siluetă. Cristian era acolo, dormind. Inima mi s-a umplut de o liniște caldă.
M-am băgat în pat, mi-am lipit corpul de ceea ce credeam a fi soțul meu și am inspirat adânc mirosul familiar de detergent. Dar era și altceva… ceva ușor diferit. Poate un parfum nou?
Nu mi-am bătut prea mult capul. Eram prea obosită. Brațul lui părea mai gros, mai rigid, aproape ca un picior. Mi-am zis că poate poziția era de vină, sau poate era o fază de-ale lui.
„Iubitule,” am murmurat, zâmbind somnoroasă. „Parfumul ăsta nou te face să miroși ca după o petrecere cu whisky ieftin. Delicios. Misterios.”
M-am întins și i-am mângâiat părul, dar textura era diferită. Mai aspră. Am dat vina pe oboseală și am continuat, glumind cu voce joasă:
„Foarte sexy. Foarte… animalic.”
Am încercat să fiu jucăușă. Mi-am trecut piciorul peste al lui, dar m-am oprit. Ceva era în neregulă. În loc de pielea fină pe care o cunoșteam, am simțit o pădure. Da, o pădure de păr.
„Dragule,” am șoptit, încă frecându-mi glezna de piciorul lui, „te-ai transformat într-un yeti? Ai fost acceptat într-un club secret al vârcolacilor și n-ai apucat să-mi spui?”
Nimic. Tăcere totală.
„Ah, joci tare,” am chicotit. „E în regulă, am și eu niște povești amuzante de la magazin. De exemplu, azi am avut un client care a încercat să plătească cu bani desenati cu creionul. Jur că avea sigla Băncii Centrale scrisă cu pixul!”
Nicio reacție.
„Ești un adevărat actor în această piesă a tăcerii, știi? Dar e ok, vorbim mâine despre ce s-a întâmplat cu picioarele tale de pădure tropicală.”
M-am cufundat în somn. Apoi, în mijlocul nopții, telefonul meu a vibrat. Mesaj de la Cristian:
„Hei, iubito! Plec acum de la bar cu băieții. Ajung acasă în 5 minute. Tu ești trează? 😘”
În trei secunde, creierul meu a pornit alarma de urgență. Dacă Cristian e la bar, cine naiba e în patul meu?!
Am sărit ca arsă, smulgând plapuma și învârtindu-mă înfășurată în ea.
„Hei!” am strigat, tremurând. „Trezește-te! Dacă ești un vis, dispari! Dacă ești real… explică-te!”
Omul din pat a mormăit și s-a întors. Am văzut o față complet necunoscută, cu păr ciufulit, barbă de câteva zile și un aer de om complet confuz.
„CINE EȘTI ȘI CE CAUȚI ÎN PATUL MEU?!” am țipat, apucând singura armă din preajmă: o sticlă de apă pe jumătate plină.
„Ți-am atins picioarele păroase! Ai stat acolo ca și cum ar fi fost ceva perfect normal!”
Bărbatul a clipit de mai multe ori. „De ce țipi în dormitorul meu? Ce picioare păroase?”
„Dormitorul tău?! Serios?!” am urlat. „Ăsta e DORMITORUL MEU.”
Fără să stau pe gânduri, i-am vărsat apa în cap. A sărit în șezut, acum complet treaz, dar tot atât de derutat.
„Ce naiba… Nu e camera mea? Unde e lampa scandinavă? Unde-s rațele mele de cauciuc și statuia de carton cu tipul ăla care țipă la TV?”
Tocmai atunci s-a auzit ușa de la intrare.
„Iubito?” a strigat Cristian. „De ce sunt hainele tale pe hol? Ai încercat din nou acel pod vestimentar către dormitor?”
A apărut în prag și a încremenit. „Raluca?! Cine e tipul ăsta? Ce caută în patul nostru?”
„Cristian, stai! Lasă-mă să-ți explic!”
„Aha,” a spus el, intrând în cameră cu fața încruntată. „Asta e motivul pentru care ești atât de ‘obosită’ în ultima vreme?”
„Iubire, e un INTRUS! Am crezut că ești tu! Era întuneric!”
Bărbatul s-a ridicat amețit. A aruncat o privire spre poza noastră de nuntă.
„Stai… nu e poza mea de nuntă. Unde sunt costumele de dinozaur?”
„Ce?” am zis, nedumerită. „Cine se căsătorește în dinozauri?!”
„Noi. A fost o nuntă tematică, foarte mișto.” A ridicat mâna. „Marius. M-am mutat ieri alături, la numărul 42. Casa cu flamingo-ul roz cu pălărie?”
„Aici e 24. Cu piticul motociclist în grădină,” a spus Cristian.
„Aaa…” Marius a dat din cap. „Ok, are sens. Bourbonul a avut bourbon în el… și am pierdut cheile. Am văzut o fereastră deschisă, părea a mea… dar nu era. Se pare că n-am fost chiar acasă.”
Cristian s-a uitat la mine. Eu am izbucnit în râs. Nu mă puteam abține.
„Soția mea a adormit cu un vecin beat în pat și i-a mângâiat picioarele,” a zis Cristian, dând ochii peste cap.
„Și eu sunt încă ud,” a adăugat Marius, râzând. „Soția mea o să se tăvălească de râs când o să-i povestesc!”
Cristian a oftat. „E 4 dimineața. Ești beat. Dormi aici. Canapeaua e liberă.”
„E mai sigur decât să te trezești în altă casă,” am zis eu. „Dar fără lampă scandinavă inclusă.”
A doua zi dimineață, m-am trezit cu miros de cafea și hohote de râs din bucătărie. Cristian și Marius povesteau deja, ca doi prieteni vechi.
„Credeam că mi-au schimbat mobila și mi-au șters toate amintirile,” spunea Marius.
„Și au înlocuit familia,” a completat Cristian.
„Soția ta e o actriță excelentă,” a zis Marius, ridicând cana.
„Stai să vezi cum ne-am cunoscut eu și Cristian,” am zis eu, apropiindu-mă. „E o poveste cu o mașină stricată și un câine mic, dar periculos.”
„Aia trebuie să o aud!” a râs Marius.
Așa s-a încheiat o noapte nebună și a început o prietenie cum nu ne-am fi imaginat vreodată.