În casa noastră, tata nu era doar capul familiei – era autoritatea supremă. Când intra el pe ușă, parcă totul se oprea. Iar dacă mama era vocea blândă care ne susținea pe toți, el era sunetul poruncitor care nu se oprea niciodată din a cere. Pentru noi, copiii, nu mai rămânea mare lucru. Ne simțeam ca niște piese de mobilier. Până în ziua în care eu și fratele meu am decis că e timpul ca tata să vadă cum e să fii tratat așa.
Eu sunt Irina, am 14 ani, iar fratele meu Andrei are 11. Povestea asta e despre momentul în care am spus: „Destul.”
Într-o seară oarecare, într-o marți obișnuită, stăteam amândoi în bucătărie. Eu încercam să înțeleg o problemă de matematică, iar Andrei își întinsese caietele pe jos în sufragerie, desenând litere mari pentru tema la engleză. Ceasul ticăia spre ora 6 seara – ora exactă când tata sosea acasă, ca un metronom.
Când ușa s-a deschis, aproape că am simțit un fior. A intrat grăbit, geanta de serviciu atârnată de un umăr, cravata deja desfăcută, cum făcea mereu. Nici nu s-a uitat bine la noi, doar a aruncat un „Hei” grăbit, fără să se oprească.
Am ridicat ochii de pe caiet, în speranța unui gest, un zâmbet, orice. Dar nimic.
În schimb, l-am auzit cum strigă din hol:
— Maria! Unde e cina?
Mama a apărut din spălătorie, cu mânecile suflecate și câteva tricouri ude în brațe. Părea obosită, dar tot s-a străduit să zâmbească.
— Imediat, Cristi. Tocmai termin cu rufele.
Tata a mormăit ceva neclar și s-a descălțat fără tragere de inimă. Apoi s-a dus direct în sufragerie, s-a trântit pe canapea și a pornit PlayStation-ul.
Sunetul de fundal al jocului său preferat – un simulator de curse – a umplut casa. Pentru el, asta era relaxarea. Pentru noi, era un alt semnal că nu conta nimic altceva.
Andrei mi-a aruncat o privire de pe podea. A ridicat o sprânceană, iar eu am oftat ușor, dând din cap. Îi înțelegeam frustrarea. Era și a mea.
Mama a trecut din nou pe lângă noi, acum căra un coș cu rufe uscate.
— Cina e gata în zece minute, Cristi!
Nici măcar nu a răspuns.
Mi-am reluat calculele, deși cu greu mai reușeam să mă concentrez. În casa noastră, tata era regele, mama era menajera, iar noi doi… păream invizibili.
— Pământ la Irina! – m-a chemat Andrei. – Mă ajuți la engleză sau mă las păgubaș?
— Îți zic imediat, lasă-mă să termin exercițiul ăsta, i-am răspuns, forțând un zâmbet.
Dar gândurile mi se împrăștiau. Cât timp aveam să mai trăim așa? Cât timp o să mai lăsăm ca mama să fie tratată ca o angajată în propria ei casă?
Seara următoare, totul a atins un punct de fierbere.
Pregăteam masa, iar mama punea farfuriile. Tata se uita la televizor, ca de obicei. Apoi, pe un ton iritat, s-a auzit:
— Maria! De ce sunt pline de praf revistele astea? Chiar nu mai faci curățenie deloc?
L-am privit pe furiș cum ridica o revistă veche despre mașini, cu un aer ofensat, ca și cum descoperise o crimă.
Mama s-a apropiat din bucătărie, ștergându-și mâinile în prosop.
— Îmi pare rău, Cristi, dar am avut mult de lucru astăzi și…
— Și eu muncesc, Maria! – a întrerupt-o el cu voce ridicată. – Dar nu e ca și cum cer imposibilul. Doar vreau să vin acasă într-un loc curat!
M-am înroșit de furie. Mama muncea de dimineață până seara – mergea la serviciu, făcea cumpărături, gătea, spăla, făcea curat, ne ajuta la teme. În timp ce el doar venea, mânca și se juca. Uneori nici nu o întreba dacă e bine.
M-am dus în bucătărie, unde Andrei mânca un iaurt.
— Gata, nu mai suport. Trebuie să facem ceva.
— Ce anume? – m-a întrebat cu gura plină.
— Despre tata. Despre cum o tratează pe mama. Trebuie să-l facem să simtă pe pielea lui ce înseamnă să fii ignorat și folosit.
Ochii lui Andrei s-au luminat.
— O răsturnare de roluri? Să fim noi în rolul lui?
— Exact. Dar trebuie să fim credibili.
Am început să ne facem planul. Era riscant, dar altă soluție nu mai vedeam. Mama nu s-ar fi plâns niciodată, și dacă nu făceam ceva, situația nu avea să se schimbe niciodată.
— Crezi că va ține? – m-a întrebat Andrei în timp ce schițam scenariul.
— Nu știu. Dar trebuie să încercăm.
A doua zi dimineață, am convins-o pe mama să își ia o zi pentru ea. I-am spus că ne descurcăm, că avem temele făcute și o putem acoperi. A ezitat, dar până la urmă a cedat. Am văzut în ochii ei un strop de recunoștință și oboseală.
La ora 18:00 fix, eram gata. Ne îmbrăcasem cu două dintre cămășile lui tata. Cravatele ne atârnau ca niște eșarfe, dar era ok. Nu trebuia să fim perfecți – doar să fim vizibili.
Andrei s-a așezat pe canapea, cu o revistă de mașini în poală. Eu stăteam lângă ușă, în poziția de primire.
Am auzit cheia în yală.
— Ești gata? – i-am șoptit.
— Hai să-l zguduim puțin, a zis Andrei, trăgându-și cravata.
Tata a intrat și s-a oprit brusc. Ne-a scanat din cap până-n picioare.
— Ce naiba… Ce faceți? De ce purtați hainele mele?
M-am încruntat, imitându-i tonul autoritar.
— Mi-e foame. Unde e cina mea?
Andrei a întors pagina revistei, fără să-l privească.
— Și PlayStation-ul e plin de praf. Sper că ai făcut ceva pe aici azi.
Tata a încremenit. Se uita la noi ca la niște străini.
— Serios? Ce-i cu gluma asta? Ați luat-o razna?
— Scuze, sunt ocupată. Nu mă deranja – i-am zis eu, prefăcându-mă absorbită de ecranul telefonului.
— Poate întreabă pe cineva care are timp. Ca mama, de exemplu – a completat Andrei cu o voce plată.
Tata a rămas nemișcat. Îl vedeam cum începe să înțeleagă. Cum în mintea lui se conectau toate piesele. Se uita la noi și parcă începuse să se vadă pe sine.
— Așa mă vedeți voi? – a întrebat, dar vocea lui nu mai avea siguranța de dinainte. Era mai joasă, moale, ca și cum nu știa dacă voia să audă răspunsul.
Am lăsat teatrul deoparte. Era momentul adevărului.
— Așa ne simțim de ani de zile, tata. Nu doar pe noi ne ignori. Și pe mama o tratezi ca pe o servitoare. Nu e normal.
Andrei a înclinat capul, serios.
— Mama muncește dublu. Tu vii, ceri, comentezi. Ea duce totul în spate. Și tu nici măcar n-o întrebi dacă e bine.
Tata s-a uitat în jos. Umerii i s-au lăsat, parcă îngreunați de propriile greșeli.
În acel moment, mama a intrat pe ușă. Era senină, îmbrăcată frumos, și pentru prima dată în mult timp, părea odihnită.
— Ce se întâmplă aici? – a întrebat, privind nedumerită scena.
Tata s-a întors spre ea. Ochii îi erau ușor umezi.
— Maria… cred că am fost un soț oribil. Și un tată pe măsură. Îmi pare rău.
A dispărut în bucătărie. Ne uitam toți după el, în tăcere.
După câteva minute, a apărut cu o oală mare, fierbinte. A pus-o pe masă și ne-a chemat.
— Veniți. Azi gătesc eu. Și o să fie doar începutul.
Am stat cu toții la masă, încurcați. El ne-a pus mâncare în farfurii, apoi s-a așezat. Pentru prima dată, a întrebat:
— Cum a fost ziua voastră?
L-am privit. Nu știam cât avea să țină această schimbare. Dar era ceva. Un pas. O speranță.
După cină, am strâns masa împreună. A fost ciudat. Dar frumos. Și, pentru prima dată după multă vreme, am simțit că suntem, din nou, o familie adevărată.