„În amintirea iubită a lui Ted Wesenberg.”
– Mi-e dor de tine, Ted… – a suspinat el. – Mami și tati nu mai sunt cum erau. Se ceartă mereu. Nu mai joacă nimeni fotbal cu mine. Nici nu mă mai întreabă cum a fost la școală…
Clark și-a așezat capul pe genunchi, iar lacrimile au început să curgă fără oprire. Nu s-a mai gândit la cât timp trecea. Nu a observat cum cerul se întuneca, iar vântul începea să adie. Era liniște. Era singur, dar, paradoxal, pentru prima oară se simțea înțeles. Doar cu Ted.
Dintr-o dată, un sunet de pași foșnind frunzele moarte l-a făcut să tresară. S-a ridicat brusc, cu inima bătându-i în piept ca un ciocan.
– Cine… cine e acolo?
De după morminte au apărut câțiva bărbați îmbrăcați în robe negre, cu glugi adânci pe cap, ținând în mâini torțe și ceva ce semăna cu arme.
– Ce avem noi aici? Un băiețel singur, în regatul nostru întunecat! – a zis unul dintre ei cu o voce teatrală.
Clark, îngrozit, a încercat să dea înapoi.
– Vă rog, lăsați-mă în pace! Vreau doar să plec!
Unul dintre bărbați a râs.
– E prea târziu, ai pășit unde nu trebuia…
Dar din spate, o voce fermă a întrerupt scena:
– Chad! Câteodată mă întreb cât de prost poți să fii! Ți-am spus să nu mai organizezi prostiile astea în cimitirul meu!
Din întuneric a apărut un bărbat înalt, cu păr cărunt și o privire severă. Părea să aibă vreo 50 de ani.
– Domnul Bowen… – a pufnit Chad, dându-și jos gluga. – Dar e singurul loc care arată ca un film de groază…
– Încetează, sau spun mamei tale ce faci noaptea pe aici. Ia-ți gașca și dispari!
Apoi s-a întors spre Clark:
– Vino cu mine, băiete. N-ai ce căuta singur aici.
Clark l-a privit ezitant, dar fața calmă a domnului Bowen i-a inspirat încredere. A mers cu el până la o căsuță aflată chiar în apropierea cimitirului. Acolo, omul i-a făcut o cană de ciocolată caldă și l-a întrebat:
– Ce cauți singur aici, la ora asta?
Clark a oftat și, cu voce joasă, i-a povestit totul: despre Ted, despre cearta părinților, despre cât de invizibil se simte. Domnul Bowen a ascultat fără să-l întrerupă.
– Știi, băiete… și eu mi-am pierdut familia. Soția și fiica mea au murit într-un accident de avion. Au trecut ani, dar nu trece zi fără să-mi lipsească. Știu cum doare.
Clark l-a privit uimit.
– Dar știi ce m-a ajutat să nu-mi pierd mințile? Gândul că, atât cât am, trebuie să prețuiesc. Părinții tăi sunt distruși, dar încă te iubesc. Doar că nu știu cum să o arate.
În tot acest timp, Linda se panicase. Când a realizat că Clark nu era nicăieri prin casă, a simțit cum inima i se prăbușește. L-a căutat în camere, în curte, apoi a început să-l sune pe Paul. Nu răspundea.
– Doamne, ce-am făcut? – a șoptit ea. – Unde e copilul meu?
Brusc, și-a amintit de ultima lui frază: „Mă duc la Ted!”.
A ieșit val-vârtej, iar la colțul străzii s-a întâlnit cu Paul, care tocmai parcase. Fără să stea pe gânduri, i-a spus:
– Clark a dispărut. Cred că a fugit la cimitir!
Au gonit spre cimitir. Acolo, însă, nicio urmă de Clark. În schimb, au zărit un foc în depărtare, și niște siluete în robe negre. S-au apropiat rapid și au fost îngroziți să vadă adolescenți aruncând în foc niște hârtii și cântând melodii bizare.
– Dumnezeule… – a început Linda – dacă i-au făcut ceva…
– Nu, Linda. Hai să aflăm mai întâi.
Paul s-a apropiat și a întrebat. Unul dintre băieți, vizibil speriat, a mărturisit imediat:
– Da, l-am văzut pe Clark. Nu i-am făcut nimic! Domnul Bowen l-a luat. Stați liniștiți. Locuiește chiar lângă cimitir.
Când Paul și Linda au ajuns la casa mică de lângă gardul cimitirului, l-au văzut pe fiul lor prin fereastră. Stătea pe canapea, cu o cană aburindă în mâini, ascultând. Domnul Bowen îi vorbea cu blândețe.
– Știu că părinții tăi au greșit. Dar încă te iubesc, băiete. Au nevoie de tine la fel de mult cum ai nevoie tu de ei.
Linda a izbucnit în plâns. Paul a strâns pumnii. Apoi au intrat.
– Iartă-ne, dragul meu… – a spus Linda și l-a îmbrățișat cu toată forța.
– Vă iubim, Clark, ne pare atât de rău… – a spus și Paul.
Clark a clipit, apoi a zâmbit în sfârșit.
Din acel moment, domnul Bowen a devenit un prieten apropiat al familiei. Iar cu timpul, cu ajutor, cu lacrimi și sinceritate, familia Wesenberg a reînvățat ce înseamnă să fie împreună.