„E grozav,” am spus atent. „Dar mă îngrijorează partea practică. Casa e deja plină. Banii sunt puțini. Și sincer… cine va avea grijă de copil?”
Fața i s-a înăsprit un pic. „Eu și Grig, bineînțeles.”
„Serios? Grig muncește câte douăsprezece ore pe zi. Tu ai două joburi. Cine va face trezirile la 2 dimineața? Cine îl duce la doctor? Cine schimbă scutecele?”
A ridicat mâna: „Vom găsi soluții, ca întotdeauna. Poate îmi reduc orele. Poate Grig schimbă echipa. Și, desigur, te avem pe tine.”
Acolo era problema. Presupunerea. Clauza invizibilă din fiecare anunț: Și, desigur, îl avem pe tine.
Am tras aer adânc. „Mamă, am douăzeci și șapte de ani. Mi-am pus viața pe pauză de cincisprezece ani pentru a-i crește pe ceilalți. Nu mai pot. Nu cu încă un copil.”
A clipit, de parcă aș fi vorbit într-o limbă străină. „Ce spui? E familia ta. Avem nevoie de tine.”
„Și eu am nevoie de mine,” i-am răspuns încet. „Am nevoie să termin facultatea. Să-mi încep cariera. Să-mi trăiesc viața.”
Ochii i s-au îngustat. „Ești egoist. Acesta e fratele sau sora ta. Familia e pe primul loc.”
Am râs amar. „Pun familia pe primul loc de când aveam doisprezece ani. Cum poate fi egoism să vreau propria viață?”
A clătinat din cap. „Vorbim mai târziu. Acum ești doar șocat.”
În noaptea aceea, întins în camera împărțită cu Ion, priveam tavanul. Îmi vedeam deja anii ce urmau: scutece, biberoane, teme, mese, haos. Aș fi avut treizeci și patru de ani când copilul ar fi devenit independent. Treizeci și patru, poate tot în aceeași casă, tot părinte de rezervă într-o familie care confundase iubirea cu obligația.
Pentru prima oară în viața mea, am luat o decizie: plec
Am strâns câteva haine într-o geantă veche, aceea pe care o foloseam când mergeam cu echipa de fotbal la turnee. Nu era mult, dar era tot ce puteam căra cu mine. În zori, am lăsat casa copilăriei mele cu pași ușori, aproape temători, ca și cum aș fi furat libertatea.
Pe ulița încă adormită, am simțit pentru prima oară liniștea. Nu mai era zarva copiilor, nu mai erau strigătele care îmi cereau ajutorul. Doar aerul rece al dimineții și bătăile inimii mele.
Am mers la gară. Cu banii puțini pe care îi economisisem din librărie, mi-am luat un bilet spre orașul universitar unde era centrul de arhitectură. Trenul zdrăngănea pe șine, iar eu priveam câmpurile întinse. Am simțit că acele dealuri, acele livezi, acele case răsfirate mă priveau ca niște martori tăcuți. România mea, cu satul ei care își ține oamenii legați de familie până uită de sine, mă însoțea și ea în drum.
Nu am fugit din dragoste. Îmi iubeam frații. Dar știam că, dacă rămâneam, i-aș fi condamnat și pe ei, și pe mine, la aceeași stagnare. Așa că am ales.
Am început să lucrez la construcții în paralel cu facultatea. Munca grea, cu mâinile bătătorite și spatele obosit, dar era munca mea. Seara, după ture istovitoare, deschideam laptopul și desenam proiecte. Simțeam că fiecare linie pe care o trasam era o punte spre viitor.
Uneori, mă lovea dorul. Îmi aminteam de Luiza care venea plângând la mine pentru încălțări, de gemenii care făceau gălăgie, de Cătălina care-mi întindea caietele. Îi vedeam în minte cum cresc fără mine. Și mă durea. Dar știam că, dacă mă întorceam, nimic nu s-ar fi schimbat.
Într-o duminică, am intrat într-o biserică mică, din cartierul nou în care locuiam. Clopotele băteau, iar bătrânele în batic îmi aminteau de bunica. M-am așezat și am lăsat liniștea să mă cuprindă. Am înțeles atunci că familia nu înseamnă doar să te sacrifici până nu mai rămâne nimic din tine. Familia adevărată înseamnă să crești împreună, să te sprijini fără să frângi aripile celuilalt.
Am muncit ani întregi. Mi-am terminat facultatea, mi-am ridicat prima casă proiectată chiar de mine într-un sat de lângă Brașov. Când am văzut-o ridicată, albă, simplă, cu pridvor și acoperiș din șindrilă, mi-au dat lacrimile. Era mai mult decât o casă. Era dovada că sacrificiile mele aveau sens.
Mama m-a sunat după nașterea celui mic. Glasul ei obosit m-a întrebat dacă vin să-l văd. Am mers. Am ținut în brațe copilul și, pentru prima dată, am simțit că nu sunt doar fratele care trebuie să poarte greul, ci omul care își regăsise drumul.
Le-am spus atunci, tuturor, cu blândețe dar cu hotărâre: „Vă iubesc, dar nu mai pot fi tatăl vostru. Pot fi fratele vostru. Atât.”
Și au înțeles.
Astăzi, merg uneori în vizită, cu sacoșa plină de dulciuri. Îi aud râzând, alergând, certându-se. Și când plec, îmi iau rămas bun fără povara veche pe umeri.
Pentru că am învățat ceva ce ar trebui să știe fiecare: dragostea nu e lanț. Dragostea e libertatea de a fi tu însuți, iar abia atunci poți iubi cu adevărat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.