În prag, m-a izbit un miros de busuioc și tămâie. În sufragerie, mama Hannei stătea pe un scaun cu ochii roșii, iar lângă ea, vecina — tanti Ileana — își frământa mâinile.
— Unde ai fost, Dinu? a întrebat soacra mea, cu vocea tremurândă.
Am vrut să răspund, dar privirea mi-a fugit spre dormitor. Ușa era întredeschisă, iar lumina slabă a lămpii se revărsa pe hol.
Am intrat încet. Hanna era acolo. Culcată pe pat, cu o floare de floarea-soarelui pusă lângă pernă. Avea ochii umezi, dar un zâmbet blând pe buze.
— Te-ai întors… a șoptit ea.
M-a străpuns în inimă. M-am așezat lângă ea, dar nu am îndrăznit să o ating. Lacrimile mi-au urcat în ochi. Mă simțeam ca un străin în propria casă.
Ea m-a privit mult timp, apoi a spus:
— Știu tot, Dinu.
Am simțit că podeaua se prăbușește sub mine. Am încercat să neg, să inventez, dar n-avea rost. Pe noptieră era telefonul meu vechi, cu ecranul spart. Hanna îl găsise într-un sertar și acolo erau mesajele, fotografiile, tot.
Am rămas mut.
— Nu am puterea să mă ridic din pat, dar am puterea să iert, a continuat ea. Știi de ce? Pentru că nu vreau ca tu să devii un străin de tot.
Vorbele ei erau mai tăioase decât orice pedeapsă. În cultura noastră, când cineva îți spune „te iert”, nu e doar un cuvânt. E o cruce pe care o porți toată viața.
Mi-am plecat capul și am început să plâng. În minte mi-au venit amintiri cu bunica mea, care îmi spunea mereu: „Bărbatul se cunoaște nu după cât cucerește, ci după cât poate să stea drept lângă necaz.” Eu căzusem.
Din acea seară, am decis că nu voi mai fugi. Am închis toate ușile către Cristina și către orice tentație. Mi-am pus în minte un singur lucru: să o fac pe Hanna să simtă că trăiește, chiar dacă nu-și putea mișca jumătate din trup.
Diminețile au început să aibă alt sens. Îi citeam poezii de Nichita Stănescu, îi puneam muzică veche de la Maria Tănase, îi aduceam flori din grădină și îi povesteam fiecare lucru mărunt din lume, ca să nu simtă că e izolată.
La prânz, îi găteam ciorbă de legume, așa cum făcea mama ei. Stăteam lângă pat și îi dădeam lingură cu lingură, iar când vedeam că zâmbește, era ca și cum sufletul meu prindea din nou viață.
Vecinii au început să observe schimbarea. Tanti Ileana venea și ea cu plăcinte calde, spunând:
— Asta e dragostea adevărată, măi băiete. Nu ce-ai făcut tu înainte.
Și avea dreptate.
Lunile au trecut. Hanna nu și-a recăpătat mobilitatea, dar și-a recăpătat lumina din ochi. Nu mai era femeia tristă care mă privea în tăcere. Era din nou Hanna mea, cea care mă învățase că feminitatea nu stă doar în trup, ci în suflet.
Într-o seară de vară, am scos-o afară, în curte, pe scaunul cu rotile. Cerul era plin de stele, iar greierii cântau. Mi-a prins mâna cu jumătatea sănătoasă a trupului ei și a spus:
— Dinu, nu contează ce a fost. Contează că acum ești aici. Și asta e de ajuns.
Atunci am știut. Am înțeles că iubirea nu se măsoară în zile de pasiune, ci în ani de devotament.
Și am jurat, în fața cerului și a pământului românesc, că nu voi mai părăsi niciodată casa noastră și inima ei.
A fost cel mai greu drum al vieții mele, dar și cel mai frumos. Pentru că din rușinea mea s-a născut o iubire mai puternică decât orice ispită.
Și dacă ar fi să învăț ceva din toată povestea, este că adevărata bărbație nu înseamnă să cauți altceva, ci să rămâi lângă omul tău chiar și când totul pare pierdut.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.