Maria s-a așezat lângă geam și a strâns geanta la piept.
Trenul a pornit încet, scârțâind ușor pe șine.
Pentru prima dată după ani de zile, nu mai simțea graba altora în spatele ei.
Nu mai auzea reproșuri.
Nu mai simțea priviri reci.
Doar liniște.
Pe geam treceau câmpuri acoperite cu brumă și sate mici, cu fum ieșind din coșuri.
Maria privea și parcă fiecare kilometru îi lua de pe umeri câte o povară.
La un moment dat, o femeie în vârstă s-a așezat pe scaunul din fața ei.
Avea o basma groasă și o sacoșă cu mere.
— Mergeți departe? a întrebat ea cu blândețe.
Maria a zâmbit timid.
— La Buzău. La sora mea.
— E bine… unde ai pe cineva drag, acolo e casa.
Vorbele acelea simple i-au încălzit inima mai mult decât orice.
După două ore trenul a oprit în gara din Buzău.
Maria a coborât încet.
Pe peron o aștepta Nadejda.
Mai slăbită, cu părul alb, dar cu același zâmbet cald din copilărie.
Când s-au văzut, s-au îmbrățișat strâns.
— Mărioară… de ce nu mi-ai spus că vii? a șoptit sora ei.
Maria a simțit cum ochii i se umplu de lacrimi.
— Pentru că mi-era teamă… că poate nu mai am unde să vin.
Nadejda i-a luat mâna.
— Atâta timp cât sunt eu aici, ai unde.
Casa ei era mică, la marginea orașului.
O curte cu viță de vie și o bancă veche sub un nuc.
Maria a inspirat adânc.
Mirosul de lemn ars și pământ umed îi amintea de copilărie.
A doua zi au mers împreună la biblioteca orașului.
Clădirea era veche, cu rafturi pline de cărți și cu liniștea aceea plăcută pe care doar bibliotecile o au.
Directorul, un domn trecut de cincizeci de ani, a privit atent actele Mariei.
— Ați fost profesoară de literatură?
— Da. Treizeci și doi de ani.
Bărbatul a zâmbit.
— Atunci locul acesta parcă vă aștepta.
Salariul nu era mare.
Puțin peste trei mii de lei.
Dar pentru Maria era mai mult decât bani.
Era respect.
Era liniște.
Era viață.
În fiecare dimineață deschidea biblioteca și punea cărțile în ordine.
Copiii veneau după școală să citească sau să împrumute romane.
Ea îi ajuta, le povestea despre scriitori, le recomanda cărți.
În scurt timp, toată lumea o știa drept „doamna Maria de la bibliotecă”.
Uneori, seara, stătea în curte cu sora ei și beau ceai de mentă.
— Regreți că ai plecat? o întreba Nadejda.
Maria privea cerul.
— Regret doar că nu am plecat mai devreme.
Au trecut câteva luni.
Într-o zi, telefonul a sunat.
Era Andrei.
Vocea lui era nesigură.
— Mamă… voiam să te întreb… dacă ești bine.
Maria a tăcut câteva secunde.
— Sunt bine, Andrei.
Și pentru prima dată după mulți ani, chiar era.
A închis telefonul, a pus ibricul pe foc și a ieșit în curte.
Nucul foșnea ușor în vânt.
Maria a zâmbit.
În sfârșit, trăia.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.