Din spatele gardului, un vecin bătrân, Ion, se apropia încet, sprijinindu-se într-un baston. Mă privea cu ochii mari, plini de mirare și îngrijorare.
— Gheorghe, ce s-a întâmplat aici? De ce ți-s lucrurile pe drum?
Am încercat să răspund, dar cuvintele mi se înnodau în gât. Doar am arătat spre cutiile pline și spre ușa încuiată. Ion a clătinat din cap și s-a apropiat, punându-și mâna pe umărul meu.
— Hai la mine în casă, nu stai așa, ca un străin pe uliță.
Am intrat în ograda lui. Mi-a dat un scaun la poartă, așa cum făceau bătrânii de la țară când voiau să stea de vorbă. Mi-a pus pe masă un pahar cu apă rece din fântână, și eu am sorbit din el tremurând.
— Știi, Gheorghe, pe vremuri, oamenii nu și-ar fi dat părinții afară din casă pentru nimic în lume, a zis el, cu vocea tremurată. Părintele era sfânt, chiar dacă nu mai putea merge sau vorbi. Îl țineau lângă ei, îl vegheau.
Cuvintele lui m-au sfâșiat. Eu muncisem o viață pentru acea casă. Fiecare cărămidă fusese pusă cu mâinile mele. Fiecare pom din curte fusese plantat de mine. Și acum eram un străin, gonit de acolo.
Am petrecut noaptea la Ion, dar nu am putut adormi. În minte îmi răsuna glasul fiicei mele, atât de rece, atât de hotărât. „Oricum nu mai ai mult…” O propoziție care m-a lovit mai tare decât orice boală.
Dimineața, am ieșit în fața casei lui Ion. Aerul mirosea a fân cosit, așa cum mirosea întotdeauna în sat la început de vară. Îmi aminteam de tinerețe, de vremea când mergeam la clacă, când satul era unit și fiecare om se sprijinea pe altul. Atunci, bătrânii erau ascultați, iar povețele lor erau mai prețioase decât banii.
În acea clipă, am hotărât că nu pot să tac. Nu aveam să mă duc la niciun azil, nu aveam să plec din sat ca un pribeag. Era pământul meu, casa mea, munca mea de o viață. Și mai presus de toate, era demnitatea mea.
Am luat cutiile cu ajutorul lui Ion și le-am adus în curtea primăriei. Primarul, un bărbat mai tânăr, m-a privit surprins când m-a văzut. I-am povestit totul, cu inima strânsă. Oamenii din sat, care treceau pe acolo, s-au oprit să asculte. Curând, întreaga poveste a ajuns din gură în gură.
Și atunci s-a întâmplat ceva neașteptat. Sătenii s-au adunat la poarta casei mele. Au bătut în ușă și au strigat numele fiicei mele. Fiecare dintre ei a spus același lucru: „Nu e rușine să-ți dai tatăl afară? El a ridicat această casă, el a crescut aici. Fără el, nici tu n-ai fi existat.”
Fiica mea a ieșit, roșie la față, și pentru prima dată am văzut în ochii ei nu doar furie, ci și teamă. Mulțimea îi cerea socoteală. În acel moment, a înțeles că satul nu era de partea ei.
Am simțit cum demnitatea mea, zdrobită în seara aceea, începea să se ridice din nou. Nu eram singur. Aveam în spate o comunitate, oameni care încă mai țineau la obiceiurile noastre, la respectul pentru bătrâni.
Până la urmă, fiica mea a deschis poarta și, fără să spună un cuvânt, a plecat. Am intrat din nou în curtea casei mele. Am pus mâna pe peretele rece și am simțit căldura trecutului meu.
Atunci am înțeles ceva: omul nu trăiește doar pentru el, ci și pentru amintirile și rădăcinile pe care le lasă în urmă. Și, oricât de grea ar fi bătrânețea, ea trebuie trăită cu demnitate, nu în umilință.
Din acea zi, oamenii din sat m-au vizitat mai des. Îmi aduceau mâncare, vorbeau cu mine, mă întrebau de sănătate. Nu eram bogat, dar eram din nou acasă. Și, pentru prima dată după multă vreme, am simțit că bătrânețea mea nu era un blestem, ci o binecuvântare.
Am ridicat ochii spre cer și am șoptit: „Mulțumesc, Doamne, că nu m-ai lăsat singur.”
Și astfel am rămas acolo, în casa mea, unde îmi era locul, înconjurat nu de indiferență, ci de oameni care știau încă ce înseamnă respectul și omenia.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.