Odată cu nașterea fratelui, copilăria Clarei s-a încheiat definitiv. Tot ce mai rămăsese din ea s-a risipit în clipa în care Maria și-a strâns băiețelul la piept, cu lacrimi în ochi și un zâmbet pe care Clara nu îl văzuse niciodată îndreptat spre ea.
Ani întregi a trăit în umbra lui David. Pentru el erau păstrate cele mai bune haine, cele mai proaspete felii de pâine, cele mai calde priviri. Clara era cea care se trezea la prima oră ca să pregătească micul dejun, cea care alerga prin ploaie la magazin, care își făcea temele la lumina slabă a veiozei, în timp ce fratele dormea liniștit. Pentru David existau mângâieri, încurajări și acel „te iubesc” rostit blând la culcare. Pentru ea – doar comenzi și tăcere.
În noaptea aceea, după ce fugise de la festivitatea de absolvire, Clara se prăbuși pe o bancă dintr-un parc pustiu. Cerul de vară pulsa de stele, iar greierii cântau un ritm lent, liniștitor. Ținea diploma strânsă la piept, dar era doar o bucată de hârtie. Nu putea încălzi golul din suflet.
Pentru prima dată, se întrebă cum ar fi fost viața ei dacă s-ar fi născut altundeva. Într-un oraș diferit, într-o altă familie. Undeva unde mamele își îmbrățișează fiicele și le spun că sunt frumoase, valoroase. Unde rochiile albastre nu sunt un moft, ci un gest de bucurie.
Pași ușori o treziră din gânduri. Ridică privirea și văzu o femeie mergând de mână cu un copil. Râdeau amândoi, iar copilul povestea cu entuziasm ceva, gesticulând larg. Femeia îl asculta cu blândețe, cu o lumină în ochi.
Imaginea aceea simplă o zgudui. Nu era o fantezie din filme. Era reală. Se întâmpla chiar acolo, în fața ei. Și atunci, în inimă, nu mai simți doar durerea – ci o revoltă tăcută, dar puternică. Timp de ani, Clara crezuse că, dacă va fi suficient de bună, va primi iubirea pe care o dorea. Dar acum înțelesese: iubirea nu se câștigă cu note bune și podele lustruite. Iubirea se oferă. Și dacă nu ți-o oferă nimeni, nu înseamnă că ești de vină.
Se ridică de pe bancă. Lacrimile i se uscaseră, dar ochii îi străluceau. Diploma nu mai era un scut, ci o cheie. O cale spre o viață în care nu va repeta greșelile altora. Poate că nu avea rochie de bal, poate că nu avea poze de pus în ramă, dar avea ceva mai prețios: hotărârea de a-și croi propriul drum.
Se întoarse acasă târziu, pe vârfuri, cu inima bătând altfel. În bucătărie, Maria o aștepta, așezată pe scaun, cu brațele încrucișate și fața împietrită.
– Ai întârziat, – spuse mama pe un ton sec. – Știi ce urmează.
Clara o privi drept în ochi. Nu mai era copilul care tremura în fața ei. Nu mai simțea frica aceea cunoscută, ci o liniște ciudată, ca o haină nouă pe care abia o îmbrăcase.
– Nu, mamă. De data asta nu mai știu. Și nici nu mai contează.
Pentru prima dată, tăcerea care se lăsă în cameră nu era grea. Nu era pedeapsă. Era începutul ruperii unui lanț.
Clara urcă în camera ei, își așeză diploma pe birou și se uită în oglindă. Pentru prima oară, se văzu altfel – nu ca o fiică ignorată, nu ca o soră folosită. Se văzu ca o tânără femeie care avea în față o viață ce-i aparținea.
În seara aceea, nu plânse. Adormi cu gândul limpede că, indiferent cât de greu i-ar fi fost drumul, nu se va opri. Nu va lăsa ca durerea să o definească. Va merge mai departe. Și într-o zi, Clara avea să strălucească – nu într-o rochie de bal, ci în propria lumină.