– E vorba de echilibru, de bun-simț, de roluri tradiționale, a spus Michelle.
Am respirat adânc.
– Bine, am spus calm. Accept. Dar am o singură condiție.
Am văzut cum fețele lor se încordează.
– Înființați un fond pe numele meu. Să primesc anual echivalentul salariului meu, timp de 35 de ani. Ajustat cu inflația și creșteri salariale.
Michelle a rămas cu paharul suspendat.
– Poftim?
– Ați auzit bine. Dacă renunț la 170.000 pe an, vreau o garanție că sacrificiul meu este recunoscut. În total? Peste cinci milioane de dolari. Simplu.
– Este ridicol! a izbucnit Arnold.
– Nu. E logic. Voi cereți totul, fără să oferiți nimic. Vreți să îmi abandonez viitorul fără nicio plasă de siguranță.
– Ești prea materialistă, a spus Michelle.
– Voi încercați să cumpărați obediență. Eu doar pun un preț corect.
Tim a intervenit, timid: – Abbie, e o sumă uriașă…
– E salariul meu, Tim. Bani pe care nu îi voi mai câștiga dacă stau acasă să organizez ceaiuri cu doamne plictisite.
– Nu asta vrem…
– Atunci ce vreți? am întrebat, ridicând vocea.
Michelle a spus: – Vrem să ai încredere. Să știi că vei fi protejată.
– Ca Jennifer? Asistenta care a renunțat la job pentru Tim și a fost „dată afară” din familie pentru că nu era suficient de rafinată?
Arnold a încleștat tacâmurile.
– Jennifer n-a fost potrivită.
– Adică nu avea bani, nu?
Tim a încercat să mă tempereze, dar nu mai era loc de întors.
– Bine, propun altceva: contract prenupțial. Dacă renunț la carieră și divorțăm, primesc jumătate din fondul vostru.
Michelle s-a făcut lividă. – Nici vorbă!
– Nu? Dar să renunț la tot ce am eu e în regulă?
– Averea e a familiei! a spus Arnold.
– Atunci o păstrați. Eu păstrez cariera.
Am început să mă plimb prin cameră, iar tocurile mele băteau sec în tăcerea apăsătoare.
– Vreți o noră cuminte, decorativă. Eu nu sunt asta.
Arnold s-a ridicat nervos:
– Te comporți irațional.
– Dimpotrivă. Sunt singura care gândește limpede.
M-am întors spre Tim:
– Ori suntem parteneri egali, ori nu. Ori mă respecți, ori nu. Alegerea e simplă.
– E mai complicat, a murmurat el.
– Nu. E clar. Tăcerea ta e alegerea ta.
Michelle a încercat o ultimă tentativă: – Dacă ieși acum pe ușa asta, să nu mai calci aici.
– Nicio problemă. Nu aveam de gând.
L-am privit pe Tim.
– Vrei să vin, oprește-mă.
A tăcut.
Am plecat.
Afară, aerul serii era cald. Trei zile au trecut. Niciun mesaj. Niciun semn. Nicio floare. Nimic.
Și totuși, nu sunt distrusă. Sunt furioasă. Dar mai ales, sunt liberă.
Bărbatul pe care l-am iubit s-a dovedit un laș. Iar părinții lui – doar niște păzitori ai unei închisori poleite.
Dacă vor o noră fără coloană vertebrală, să-și ia o statuie. Eu am un cod de scris și o viață de trăit. În condițiile mele.