Am ajuns în fața blocului și am privit scările ca pe un munte imposibil de urcat. O mână îmi tremura pe mânerul genții, cealaltă încerca să-mi țină în echilibru copiii. Șoferul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, m-a urmărit câteva clipe, apoi a oftat.
— Doamnă, să vă ajut? Nu-i ușor cu doi odată.
Am dat din cap, rușinată. În România, oamenii nu se bagă în treburile altuia, dar uneori sufletul bun iese la iveală fără să ceară permisiune. A urcat lângă mine, ținând cu grijă sacoșa plină de scutece și biberonul pregătit de asistente.
În apartament mirosea a praf și a singurătate. Nimeni nu se gândise să pregătească nimic pentru venirea lor. Daniel dispăruse, iar familia lui, deși știa de naștere, nu dăduse niciun semn. Am lăsat cheile să cadă pe masă și, cu un gest aproape mecanic, am așezat copiii în pătuțul improvizat din coșurile căptușite cu pături.
Atunci am izbucnit în plâns. Lacrimile îmi curgeau fără oprire, dar, în același timp, o forță ciudată mi se năștea în piept. Nu mai era vorba despre mine. Era vorba despre ei, despre doi îngeri care meritau o mamă puternică, nu o femeie zdrobită de nepăsarea unui bărbat.
În zilele următoare, viața mea a devenit un carusel între plânsul copiilor, laptele care trebuia încălzit și durerile care îmi mai aminteau de loviturile primite. Vecina, tanti Ileana, venea din când în când cu o ciorbă caldă sau cu un braț de rufe proaspăt spălate.
— Lasă, mamă, că nu te las eu să cazi. Am și eu nepoți, știu cum e. Dumnezeu nu bate cu parul, să ții minte!
Cuvintele ei simple îmi aduceau aminte de vorbele bunicii mele, din satul unde copilărisem. Acolo, la țară, oamenii nu lăsau pe nimeni la greu. Se strângeau la clacă, se ajutau, împărțeau ultima bucată de pâine. Poate de acolo mi se trăgea și mie puterea: din rădăcini.
Într-o seară, când liniștea cuprinsese apartamentul și doar respirațiile gemenilor se mai auzeau, am luat o hotărâre. Nu voi mai aștepta. Nu voi mai plânge după un bărbat care m-a trădat în cel mai vulnerabil moment al vieții mele.
A doua zi am bătut la ușa unei vecine mai tinere, care avea un telefon mai bun.
— Anca, știi pe cineva la primărie sau la asistență socială? Trebuie să-mi caut un loc de muncă.
Ea m-a privit uimită.
— Dar copiii?
— Îi cresc, nu-mi fac griji. Dacă la țară femeile creșteau câte cinci-șase și tot mergeau la sapă, oi putea și eu să mă descurc aici, cu doi.
Și așa am început. Am găsit un post de îngrijitoare part-time la o grădiniță din apropiere. Le duceam și pe Maria și pe Adam cu mine. Educatoarele le mai zâmbeau, iar eu, în pauzele copiilor, ștergeam mesele sau strângeam jucăriile. Banii nu erau mulți, dar erau câștigați cu fruntea sus.
În timp, lumea din jur a început să mă privească altfel. Din „femeia părăsită” am devenit „mama curajoasă cu gemeni”. Vecinii îmi lăsau câte o pungă cu fructe la ușă, fără să bată. La biserică, preotul m-a chemat în față și a spus:
— Această mamă, deși încercată de grele necazuri, nu și-a pierdut credința și a rămas stâlp pentru copiii ei. Să învățăm din puterea ei.
Cuvintele lui m-au făcut să simt cum durerea se transformă în demnitate.
Anii au trecut. Maria și Adam au crescut frumos, cu zâmbete largi și ochi luminoși. În fiecare vară îi duceam în satul bunicii, acolo unde soarele apunea peste câmpurile de floarea-soarelui și unde oamenii încă mai știau să-ți întindă o mână fără să ceară nimic în schimb.
Daniel? A reapărut într-o zi, cu privirea pierdută și cu promisiuni vechi, spuse pe jumătate. Dar eu nu mai eram aceeași femeie. Îl priveam fără ură, dar și fără dorința de a-l reprimi.
— Copiii nu au nevoie de vorbe, ci de fapte, i-am spus. Iar eu am învățat să fiu și mamă, și tată.
Am închis ușa și, pentru prima dată după mult timp, am simțit liniștea ca pe o binecuvântare.
Viața nu m-a cruțat, dar nici nu m-a îngenuncheat. Din cenușa durerii am ridicat o casă a speranței, iar din lacrimi am plămădit puterea de a merge mai departe.
Și astăzi, când îmi privesc copiii, știu că toate furtunile prin care am trecut au avut un rost. Am devenit mai mult decât o victimă: am devenit o mamă româncă ce nu cedează, ce se ridică din ruine și își țese viitorul cu mâinile ei.
Iar acesta este cel mai frumos dar pe care li-l pot oferi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.