Într-o după-amiază aparent obișnuită, fiica mea de 14 ani s-a întors de la școală aducând acasă nu manuale sau teme, ci… doi bebeluși. Gemeni. A fost momentul în care am crezut că lumea s-a oprit din mers. Zece ani mai târziu, un apel telefonic de la un avocat urma să ne dovedească că acela nu fusese decât începutul unei povești de neimaginat.
Savina, fiica noastră, fusese mereu un copil cu o sensibilitate aparte. Nu era interesată de aceleași lucruri ca fetele de vârsta ei – în loc de selfie-uri și rețele sociale, prefera să citească povești, să se joace cu copiii mai mici și, mai ales, să se roage. În fiecare seară, o auzeam șoptind rugăciuni prin ușa întredeschisă:
„Te rog, Doamne, dă-mi un frățior sau o surioară. N-o să cer nimic altceva, promit că o să fiu cea mai bună soră.”
I se rupea sufletul, și nouă la fel. Încercasem, dar după câteva pierderi de sarcină și ani de tratamente, medicii ne-au spus că nu mai este posibil. Am vorbit cu ea sincer, dar speranța nu i-a murit niciodată în privire.
Nu aveam o viață luxoasă, dar casa noastră era plină de iubire. Soțul meu, Marius, lucra în întreținere la colegiul din oraș, iar eu predam artă pentru copii la centrul cultural. Ne gospodăream, dar nu aveam bani deoparte pentru nimic în plus.
În toamna aceea, Savina avea 14 ani, înaltă, cu părul ciufulit, încă suficient de copil să creadă în minuni, dar destul de matură să simtă durerea lor.
Într-o după-amiază, în timp ce corectam niște desene de la curs, am auzit ușa trântindu-se. Dar nu am auzit vocea ei obișnuită strigând „Am ajuns!”. Tăcerea care a urmat a fost apăsătoare.
„Savina?” am strigat. „Totul e în regulă?”
Răspunsul a venit tremurat: „Mama, vino repede. Te rog.”
Am simțit un fior rece în ceafă. Când am deschis ușa, am găsit-o pe verandă, cu obrajii albi ca varul, în spatele unui cărucior vechi și murdar. M-am uitat înăuntru și am încremenit.
Doi bebeluși. Fragili, micuți, unul dormea, celălalt se foia ușor.
„I-am găsit pe trotuar,” a spus ea. „Nu era nimeni. Erau singuri. N-am putut să plec.”
Mi-a întins o hârtie mototolită. Scrisul era aproape ilizibil:
„Vă rog, aveți grijă de ei. Gabriel și Grace. Sunt prea tânără, am doar 18 ani. Părinții mei nu acceptă. Iubiți-i pentru mine.”
În acel moment, viața noastră s-a schimbat pentru totdeauna.
Marius a ajuns acasă în câteva minute. A încremenit când i-a văzut. Nu am avut timp să raționăm – am sunat imediat la poliție. În scurt timp, casa noastră s-a umplut de ofițeri și de o asistentă socială blândă, doamna Radu.
„Vor fi duși în sistem în seara asta,” ne-a spus ea.
Savina a izbucnit în lacrimi: „Nu! Eu i-am găsit, sunt parte din familia noastră acum!”
Nu știu cum, dar am simțit că trebuie să luptăm pentru ei. Am cerut să rămână peste noapte, doar până se clarifică lucrurile. Doamna Radu a acceptat. Cu o singură condiție: să revină dimineața.
În noaptea aceea, totul s-a transformat. Marius a fugit după lapte praf și scutece, iar eu am amenajat un colț de cameră cu pătuțuri împrumutate. Savina nu s-a dezlipit de ei nicio clipă.
A doua zi, doamna Radu a revenit. Ne-a observat, a văzut cum ne organizasem, cum Savina le cânta, cum Marius improvizase o masă de înfășat dintr-o comodă veche.
„Poate fi un plasament temporar, dar trebuie să completați dosarul,” ne-a spus.
Zilele s-au transformat în săptămâni. Nimeni nu a venit să îi caute. Mama lor biologică rămânea necunoscută.
După șase luni, Gabriel și Grace erau oficial copiii noștri. Cu acte. Cu suflet. Cu tot.
Anii au trecut cu provocări, dar și cu iubire. Am muncit din greu. Cadourile misterioase au început să apară: bani, hăinuțe, bonuri de alimente. Întotdeauna exact când aveam cea mai mare nevoie. Nu știam de la cine, dar simțeam că nu suntem singuri.
Când gemenii au împlinit zece ani, viața noastră era stabilă, dar modestă. Într-o duminică seară, în timp ce luam cina, a sunat telefonul. Era un bărbat care s-a prezentat ca avocatul Petrescu.
„Doamna Ciobanu, am vești în legătură cu Gabriel și Grace. Este vorba despre o moștenire.”
Credeam că e o farsă. Dar nu era.
„Sunt reprezentantul mamei biologice a copiilor. Se numește Suzana. Este bolnavă în fază terminală și dorește să le lase tot ce are – o moștenire de 4,7 milioane de euro – lor și familiei care i-a crescut.”
Am mers la biroul avocatului două zile mai târziu. Ne-a dat o scrisoare, scrisă de mâna mamei lor.
Era emoționantă, sinceră și sfâșietoare. Povestea unei fete forțate să renunțe la copiii ei de niște părinți fanatici. Ne mulțumea. Își cerea iertare. Și le lăsa copiilor tot ce agonisise.
Gabriel și Grace au vrut s-o cunoască. Am mers împreună la spital. Când i-a văzut, Suzana a plâns în hohote.
„Mi-am petrecut zece ani urmărindu-vă de departe. Eu v-am lăsat, dar voi mi-ați salvat viața,” a spus ea.
Le-a spus Savinei că o urmărise în acea zi. Că a văzut cum a luat bebelușii în brațe și că a știut că erau în siguranță. „Ai fost răspunsul rugăciunii mele,” i-a spus.
Savina a plâns, dar i-a răspuns simplu: „Și tu ai fost răspunsul rugăciunii mele.”
Suzana s-a stins două zile mai târziu, împăcată.
Moștenirea a adus schimbări: o casă mai mare, fonduri de studii, stabilitate. Dar nimic nu a fost mai important decât ceea ce deja aveam.
O familie.
O rugăciune rostită de o copilă de 14 ani în miez de noapte. Și o altă rugăciune, a unei mame de 18 ani, în pragul disperării.
Iar răspunsul a fost unul singur: iubirea.