Ochii ei înecați în lacrimi spuneau mai mult decât orice cuvânt. Înghițindu-și suspinul, a șoptit:
— Ne-a dat afară…
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Fulgerele luminau chipurile palide ale copiilor mei, iar tunetele acopereau bătăile inimii mele. M-am aplecat, le-am strâns la piept și am simțit cât de reci erau.
Le-am dus în casă, dar odată ce am împins ușa, liniștea de dinăuntru m-a lovit ca un pumn. Nu era nici urmă de glas, nici urmă de pași. Doar tăcerea aceea grea, de parcă zidurile știau mai bine decât mine ce s-a întâmplat.
Am aprins lumina din sufragerie și am așezat fetele pe canapea. Le-am învelit cu pături groase, iar ele mă priveau cu ochi umezi, fără să înțeleagă de ce mama vitregă, cea care le promitea iubire, le alungase în noaptea furtunoasă.
În bucătărie, ceainicul vechi moștenit de la mama a început să șuiere, iar zgomotul acela mi-a adus aminte de serile din copilărie, când părinții îmi spuneau că un bărbat adevărat trebuie să fie stâlpul casei. Și atunci am înțeles: trebuia să aleg între tăcerea care înghite totul și curajul care schimbă destine.
M-am întors la fete cu trei cești de ceai cald, mirosind a tei, și am încercat să le liniștesc. Tremurau încă, dar în privirile lor se citea încrederea că tata nu le va lăsa niciodată.
— Tati, o să plece pentru totdeauna? — m-a întrebat Ilinca, cea mai mică, cu glas firav.
Am inspirat adânc, privind cum ploaia bătea necontenit în geamuri.
— Da, draga mea, a plecat. Dar noi rămânem împreună. Și asta e tot ce contează.
Atunci, Ioana s-a ridicat și, cu părul ud lipit de obraji, a îndrăznit să spună ceea ce celelalte nu puteau:
— Noi nu mai vrem să fim niciodată singure, tati.
M-am aplecat și le-am strâns pe toate trei la piept. Am simțit în acea clipă că durerea lor devenise forța mea.
În sufletul meu s-a aprins hotărârea: nu le voi mai lăsa niciodată să sufere. În țara asta, unde oamenii se adună la aceeași masă de Crăciun și unde „acasă” înseamnă mai mult decât patru pereți, eu aveam datoria să le cresc cu dragoste, chiar dacă drumul va fi greu.
Am închis ușa în urma furtunii și, pentru prima dată în acea noapte, casa mea a redevenit vie. În sobă trosneau lemnele, iar râsul timid al fetelor se amesteca cu ploaia care se domolea afară.
Știam că viața mea nu va mai fi la fel. Dar privind chipurile lor, am înțeles că uneori cele mai mari furtuni vin doar ca să ne arate cât de puternică poate fi lumina din noi.
Și în acea lumină, am ales să merg înainte, cu fetele mele de mână, hotărât să le dau o viață demnă, plină de dragoste, așa cum meritau.
Pentru că, în cele din urmă, nicio furtună nu poate învinge o inimă de tată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.