…se ridica și cobora cu o intensitate care trăda frica și curajul amestecate. Oamenii îl priveau cu uimire, dar el nu-și lua ochii de la Camelia.
— „Adevărul trebuie spus acum… înainte ca toți să fie înșelați pentru totdeauna,” izbucni el, vocea vibrând ca un clopot spart.
O bătrână din spate își făcu cruce, șoptind că e semn de rău. Un alt invitat, roșu la față de indignare, mormăi că nu e loc de asemenea nebunii la o înmormântare. Totuși, Camelia simțea cum sângele îi zvâcnește în tâmple.
— „Lasă-l să vorbească,” spuse ea, cu o fermitate ce surprinse chiar și urechile proprii.
Paula își mușcă buza, iritată, dar nu interveni. Poate pentru că știa că toți priveau acum spectacolul ca pe o piesă de teatru ce nu putea fi oprită.
Copilul făcu un pas înainte, tremurând. Își strângea pumnii ca și cum ar fi vrut să adune putere dintr-o altă lume.
— „Ucigașul tatălui tău nu e departe. E chiar aici, printre voi…”
O femeie scăpă din mână batista albă, iar liniștea se sparse ca un pahar lovit de piatră. Privirile se îndreptară în toate direcțiile, suspiciunile aprinse ca focul pe câmp uscat.
Copilul ridică mâna, dar nu spre un necunoscut, ci spre cineva cunoscut, cu haină neagră și chip încremenit. Își fixă degetul spre un unchi respectat, cel care până atunci stătuse în colț, cu capul plecat.
— „El…” șopti copilul, dar cuvântul răsună ca un tunet.
Camelia simți cum genunchii i se înmoaie. Amintiri ascunse începură să iasă la suprafață. Serile în care tatăl ei ridica tonul la acest unchi, discuțiile aprinse despre bani, moșteniri și afaceri. Până atunci, le considerase simple certuri de familie, dar acum…
Unchiul ridică încet privirea, ochii reci ca piatra. Nu spuse nimic, dar tăcerea lui era mai apăsătoare decât orice cuvânt.
Preotul tuși, încercând să readucă solemnitatea, dar nimeni nu-l mai asculta.
Paula se ridică brusc.
— „Ajunge! Nu vom transforma această înmormântare într-un circ!”
Dar Camelia, cu inima bătând să-i spargă pieptul, păși spre copil. Îl atinse ușor pe umăr și îl întrebă șoptit:
— „De unde știi toate astea?”
Copilul o privi cu ochi umezi, dar fermi.
— „Pentru că am văzut. Eram acolo… în acea noapte.”
Un val de freamăt trecu prin mulțime. Nimeni nu mai respira normal, ca și cum cimitirul întreg fusese prins într-o vrajă.
Camelia își aminti de poveștile bunicii despre cum adevărul, oricât de greu ar fi, iese mereu la iveală, ca apa dintr-un izvor ascuns. În cultura satelor românești, se spunea că la înmormântare, sufletul celui plecat veghează și aduce semne celor vii. Și ea simți, pentru prima dată, că tatăl ei era acolo, cerându-i să nu lase totul mușamalizat.
— „Spune-mi totul,” îi ceru Camelia copilului, vocea ei devenită un amestec de rugăminte și hotărâre.
El povesti atunci, printre suspine, cum se strecurase întâmplător lângă casa familiei în acea seară. Cum văzuse umbre mișcându-se, cum recunoscuse silueta unchiului intrând și ieșind grăbit, și cum un zgomot înfundat îi confirmase cea mai mare teamă.
Mulțimea asculta vrăjită. Paula încerca să-l reducă la tăcere, dar prea târziu: adevărul fusese rostit.
Camelia simți că lumea ei se zdruncină. Se întoarse spre unchi, care, în loc să nege, își ridică brațele încet, ca un om prins în mreje nevăzute.
— „Ai fost mereu prea slab,” spuse el, cu voce joasă, dar suficient de puternică pentru ca toți să audă. „Fratele meu merita să piară. Imperiul trebuia să fie al meu.”
Strigăte izbucniră din mulțime. Paznicii se apropiară, apucându-l de brațe. Preotul, palid ca varul, își făcea cruce fără oprire.
Camelia, cu ochii umezi, își dădu seama că în acea zi pierduse nu doar un tată, ci și liniștea unei familii deja măcinate de lăcomie. Totuși, în același timp, simți că sufletul părintelui ei putea, în sfârșit, să se odihnească.
Își strânse mâinile, ca într-o rugăciune, și se uită spre cerul cenușiu.
— „Tată, adevărul a ieșit la lumină.”
Vântul rece aduse un clinchet de clopot, iar pentru o clipă, între norii grei, se strecură o rază de soare.
Mulțimea plecă cu pași tulburați, dar Camelia rămase lângă sicriu. Simțea că lupta ei abia începuse, însă acum știa: avea puterea să înfrunte totul.
Pentru că adevărul, oricât ar fi fost ascuns, găsise drumul spre lumină chiar prin vocea unui copil uitat de lume.
Și, odată cu el, se născuse o nouă speranță.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.