— Desigur! Așa am hotărât. Tu ai zis că vrei căldură, mare, liniște… Ei bine, ai. Sanatoriu, doi pași până la plajă. Mama vine cu noi, are nevoie de o schimbare de peisaj.
— Aha, iar mie de psiholog, — mormăi Katia.
— Ce?
— Nimic. Doar… drăguț din partea ta că ai decis totul. Ca de obicei. Fără mine.
Se apropie și o îmbrățișă de umeri. Ea se smuci ușor.
— Katia, nu te supăra. Am discutat totul. Mama plătește pentru ea, noi avem apartament cu trei camere, toți vom fi bine. Înțelegi. Ea e mai în vârstă, are nevoie de ajutor. Iar tu te înțelegi atât de bine cu ea…
— Așa? — îl întrerupse Katia, dându-se la o parte. — Exact așa trăim. Ca într-un cămin: tu, eu și mama ta. Doar că mama ta are dreptul să umble prin dulapurile mele, să critice mâncarea și să comenteze culoarea lenjeriei.
— Iar începi… — mormăi Dmitri, dând ochii peste cap. — Katia, nu strica atmosfera.
— Care atmosferă? Tu ai văzut că săptămâna trecută am fost la psiholog?
— De ce? — se miră el. — Tu ești bine.
— Desigur. Aspect impecabil: cearcăne, nervi încordați, un soț infantil care nu poate să-și coasă un nasture fără mama. Totul perfect.
Natalia Petrovna intră în bucătărie:
— Iar scandal? Katia, ori accepți familia noastră, ori du-te la mama ta. Stai cu ea.
— Excelent sfat, — zâmbi rece Katia. — Doar că știți ce… cred că am decis deja.
— Ce-ai decis? — se încruntă soacra.
Katia scoase din sertar un plic și-l puse pe masă.
— Ție, Dima. Citește când ai timp. Dar nu în avion, mai bine înainte.
El îl deschise, se înțepeni. Câteva secunde — și vocea i se frânse:
— Ăsta e… cerere de divorț?
— Corect, — încuviință Katia. — Chiar fără mama ta.
— Stai! E o glumă? Katia, ai înnebunit?
— Eu — deloc. Dar voi, dragii mei, demult.
El se uita la ea ca la o străină.
Natalia Petrovna suspină:
— Gata. Eu de la început ți-am zis: nu e de încredere. Nu-i pereche pentru tine, Dimo.
Katia își luă geaca din cuier, încălță adidașii și ridică micuțul troler pregătit încă de ieri.
— O să stau la o prietenă. Deocamdată. Iar voi… zburați. Vacanță plăcută. Mare, nisip, pijamale cu nasturi.
Ieși, lăsând în urmă liniște și miros de mentă. Pe palier se aprinse lumina, și Katia simți deodată înăuntru o ușurare. Era frică, dar era și libertate.
Acum am și eu concediu. Numai că de la voi.
Katia locuia la Ania — prietena ei din anul trei de facultate, care, spre deosebire de ea, înțelesese la timp că mariajul nu e nici carusel, nici centru de reabilitare pentru bărbați maturi.
Apartamentul Aniei era cu două camere, cochet și ciudat de liber. Parcă aerul știa: aici nimeni nu-ți va cotrobăi prin dulap și nu te va certa pentru cafeaua fără zahăr.
— Ești o proastă, bineînțeles, — îi spusese Ania în prima seară, turnând vin în pahare. — Dar măcar acum faci ceva cu cap.
— Nu sunt proastă, — sorbi Katia. — Am… răbdat prea mult.
— Și asta-i o variantă, — ridică din umeri prietena. — Zi-mi, măcar a încercat să te oprească?
— Nu imediat, — Katia arătă ecranul telefonului. — Uite.
Erau zece mesaje necitite de la Dmitri. Ultimul — vocal:
— Katia, nu înțeleg ce se întâmplă. Noi cu mama am ajuns, ne-am cazat, aici e frumos, cald. Tu ai stricat totul. Nu te mai recunosc. Ce s-a întâmplat cu tine? Tu știai că mama vine cu noi, de ce faci asta? De ce teatrul ăsta? Dă-mi șansa să-ți explic, te rog…
— Chiar se relaxează acolo? — ridică sprânceana Ania. — După plecarea ta? Omul ăsta nu e bărbat, e scrumbie.
— Are mama cu el. Și borcanul de compot, — zâmbi strâmb Katia. — Tot ce-i place.
— Doamne, ești norocoasă că ai scăpat. Credeam că vei răbda până la pensie.
Katia tăcea. În piept — gol. Nici durere, nici bucurie. Ca și cum s-ar fi întâmplat altcuiva. Doar amintirile îi năvăleau în minte ca gândacii. Cum gătea cina, iar Natalia Petrovna ridica capacul tigăii: „Iarăși carne uscată, Dima așa ceva nu mănâncă”.
Cum Dmitri îi spunea: „Te-ai trezit târziu, mama deja a spălat vasele cât timp tu îți beam cafeaua”.
Și apoi — vacanța. Ideea ei, planurile ei, hotelul ales de ea. Iar într-o clipă — „noi am decis”. Fără ea.
— Te-a sunat? — întrebă Ania.
— De trei ori. N-am răspuns.
Ania aprinse o țigară la fereastră și spuse printre fum:
— O să vină. Se va târî. Cu ochi de cățel. O să spună: „Ai înțeles greșit, mama nu voia să te jignească”. Și tu ce faci?
— Eu o să-i spun: știi, Dima, mie tocmai a început să-mi pese.
— Frumos. Numai să nu uiți să-i arunci un papuc, pentru efect.
În a patra zi, Katia ieși la magazin și în fața blocului o aștepta deja Dmitri. Cu geaca pe el, șifonat, obosit, dar același… până la durere de familiar.
— Putem vorbi? — întrebă el încet.
— Numai să nu începi cu „mama e îngrijorată”, — spuse Katia, trecând pe lângă el. El porni după ea.
— Katia, ascultă… Eu n-am vrut să fie așa. Noi doar am crezut că va fi o vacanță de familie.
— Iar eu — că am familie, nu stare de asediu cu mama comandant.
— Nu exagera! Ea doar avea grijă de noi…
Katia se opri, se întoarse:
— Dmitri. Când cineva îți verifică frigiderul o dată pe săptămână, îți mută oalele, îți spune la ce oră să te trezești și repetă constant că nu ești suficient de bună — asta nu e grijă. Asta e control.
— Dar puteai să spui!
— Dar tu puteai să vezi. Eu nu sunt un obiect. Sunt soție. Eram. Până am înțeles că „noi” la tine înseamnă tu și mama. Iar eu doar servitoare.
El tăcu. Mult. Apoi spuse încet:
— Ea doar a vrut să avem o familie puternică.
— Noi? Sau voi? — îl privi în ochi Katia. — Ți-ai pus vreodată întrebarea ce îmi trebuie mie? Ce simt eu când voi doi faceți planuri fără mine?…
Katia nu mai așteptă răspuns. Își ridică privirea spre cerul tulbure de toamnă și își aminti de copilăria ei, de curtea în care bunica scotea merele la soare, să prindă dulceață. Acolo, în acea casă bătrânească, nimeni nu-i spunea că nu știe să trăiască. Bunica îi spunea mereu: „Fata mea, omul trebuie să-și știe locul și să nu-și lase sufletul strivit.”
Acum înțelegea mai bine ca niciodată acele cuvinte.
Dmitri mergea alături, încercând să găsească fraze care să repare fisurile, dar ele se făcuseră prăpăstii.
— Katia, eu… n-am vrut să te rănesc, spuse el, aproape șoptind.
Ea se opri în dreptul unei bănci goale și se așeză. Frunzele cădeau, foșneau ca niște confesiuni. Îl privi drept în ochi.
— Știi ce? Nu mai contează ce-ai vrut. Contează ce-ai făcut. Ai ales să fii fiul ascultător, nu soțul. Ai ales să fii copilul mamei, nu bărbatul meu.
Dmitri își trecu mâna prin păr, încercând să pară puternic. Dar ochii îl trădau. Era speriat.
— Eu… am crezut că e mai bine pentru toți.
— Pentru voi doi, corectă Katia. Pentru mine, n-a fost decât un chin.
Se ridică, cu pași hotărâți. El încercă să o prindă de mână, dar ea se trase.
— Katia, te rog! Nu arunca totul așa! Am avut și clipe frumoase…
Ea zâmbi amar.
— Și eu am avut copilărie frumoasă, Dmitri. Dar asta nu înseamnă că trebuie să mă întorc acolo și să trăiesc din amintiri.
El amuți.
Katia își dădu seama că tot ceea ce simțea era o eliberare grea, dar adevărată. Își amintea de serile în care făcea sarmale cu mama ei, iar mirosul umplea casa. Nimeni nu critica atunci dacă frunza era mai groasă sau dacă sosul era prea acru. Toți mâncau, râdeau și povesteau. Aceea era familia. Nu teatrul absurd dintre ea, un bărbat prea legat de mama și o femeie care trăia pentru control.
Respiră adânc, cu un fel de recunoștință amară: în sfârșit învăța ce înseamnă să te alegi pe tine.
— Katia… eu pot să schimb lucrurile, încercă el din nou.
Ea îl privi cu blândețe. Nu mai era furie. Doar o înțelegere rece.
— Nu, Dima. Poate tu poți să schimbi ceva pentru tine. Eu deja m-am schimbat pentru mine. Și e destul.
Se întoarse și plecă, pașii ei fermi răsunând pe asfalt. Nu mai era acea femeie care tăcea la fiecare critică. Nu mai era cea care accepta deciziile altora ca pe niște sentințe.
Pe drum, simți cum aerul toamnei îi umple plămânii. Își imagină iar curtea bunicii, merele roșii pe masă și râsetele din copilărie. Își spuse în gând: „Acolo m-am simțit iubită. Așa vreau să fie viața mea de acum înainte.”
Ajunse la apartamentul Aniei. Prietena o aștepta cu două cești de ceai și o privire caldă.
— Și? Ai vorbit cu el?
Katia dădu din cap.
— Da. Și cred că am pus punctul final.
Se așeză pe canapea, își trase genunchii la piept și oftă.
— Știi ce e ciudat, Ania? Nu mai simt teamă. Nu mai simt gol. Simt că pot respira.
Ania îi puse mâna pe umăr.
— Asta înseamnă libertate, draga mea. Greu de câștigat, dar de neprețuit.
Katia zâmbi pentru prima dată cu adevărat după mult timp. Se simțea ca și cum ar fi ieșit dintr-o casă întunecată și ar fi pășit pe câmp, sub cerul larg.
Și atunci, cu liniștea aceea simplă, își făcu o promisiune: să nu mai lase pe nimeni să-i fure locul în propria viață.
Pentru prima dată, concediul ei nu era doar o fugă. Era un nou început.
Un început unde menta nu mirosea a compromis, ci a libertate.
Un început unde Katia, în sfârșit, trăia pentru ea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.