Toți au încremenit. Privirile s-au îndreptat spre copil, care tremura, cu ochii mari și umezi, dar plini de hotărâre. Glasul lui nu era al unuia care inventa, ci părea purtat de ceva mai presus de înțelegerea oamenilor.
Bărbatul, cu sufletul frânt, a prins copilul de umeri. „Ce spui, băiete? Ce ai auzit?”
„Noaptea trecută,” a bâiguit micuțul, „mama a venit lângă mine și mi-a șoptit că e încă vie, că trebuie să o găsim. Mi-a spus să nu lăsăm să o pună pe altcineva în sicriu în locul ei.”
Un murmur neliniștit a trecut prin mulțime. O bătrână din sat a făcut semnul crucii. Alții au început să șușotească, între credință și teamă.
Tradiția românească spune că glasul copiilor nu minte și că sufletele celor plecați se pot arăta celor nevinovați. Cuvintele copilului i-au cutremurat pe toți.
Un unchi a îndrăznit să ridice pânza ce acoperea trupul. A privit atent, iar sprâncenele i s-au încrețit. „Frate… priviți mai bine. Dinții, mâinile… Nu seamănă.”
S-a stârnit rumoare. Femeile plângeau mai tare, iar bărbații se apropiau cu prudență. Îndoiala pătrundea încet în inimile lor.
Soțul, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji, și-a făcut curaj. A privit din nou trupul. Și atunci a văzut: o cicatrice pe braț, care nu exista niciodată la soția lui.
Inima i s-a strâns. „Doamne sfinte… Copilul are dreptate.”
Un val de uimire și spaimă a cuprins încăperea. Cine era, atunci, femeia din sicriu? Și unde era cu adevărat soția lui?
În acel moment, bătrânul preot al satului s-a ridicat, sprijinindu-se în toiagul lui. „Nu putem îngropa un trup greșit. Trebuie să aflăm adevărul. Dumnezeu nu lasă adevărul să rămână ascuns.”
S-au adunat câțiva bărbați și au hotărât să meargă din nou la râu. Seara cobora peste sat, iar lumina apusului înroșea cerul. L-au întrebat pe copil unde spusese mama că se află.
„La locul unde se întâlnesc sălciile cu apa,” a răspuns el, cu glas mic.
Au pornit împreună, purtând lanterne și rugăciuni. Râul curgea domol, dar umbrele sălciilor păreau să ascundă taine. Câinii lătrau în depărtare, iar greierii cântau neliniștiți.
Deodată, unul dintre bărbați a strigat: „Aici!” Au zărit ceva mișcându-se între stuf. S-au apropiat cu inima cât un purice.
Și acolo, sleită de puteri, dar vie, stătea femeia. Era udă, slăbită și cu privirea tulbure, dar respira. Fusese prinsă între rădăcinile sălciilor și se agățase de viață cu o forță neomenească.
Strigătele de bucurie au spart liniștea nopții. Lacrimile de durere s-au transformat în lacrimi de recunoștință.
Au dus-o acasă, iar satul întreg a trăit minunea. Sicriul, care trebuia să fie pecetluit, a rămas gol, mărturie a unei povești ce avea să fie povestită generații întregi.
Și copilul, cu ochii luminoși, a rămas dovada vie că uneori, vocea inocenței poartă adevărul pe care adulții nu-l mai aud.
De atunci, oamenii din sat au ținut minte că glasul curat al unui copil poate deschide porți pe care nici moartea nu le poate închide.
Acea familie a rămas unită, iar povestea lor s-a transformat într-o legendă locală — o mărturie că iubirea și credința pot învinge până și întunericul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.