Când Erica, mama Laurei și a lui Emily, s-a stins din viață, fetele ei au primit fiecare o parte din ceea ce rămăsese în urmă. Însă, spre șocul tuturor, moștenirea nu a fost nici pe departe împărțită în mod egal. Laura, fiica cea mare, a primit doar un cărucior vechi, jerpelit, și o păpușă prăfuită cu ochii lipsiți de viață. În schimb, Emily a primit întreaga casă.
Gestul părea nedrept. Dureros. Aproape crud.
În zilele ce au urmat, Laura s-a simțit trădată, umilită și alungată din propria familie. Își pierduse mama, dar și orice sentiment de apartenență.
În urmă cu ani buni, Erica și soțul ei, Ben, au devenit părinți pentru prima dată când s-a născut Laura. Erau tineri, fără experiență, dar plini de speranță. La câțiva ani după aceea, Erica a rămas din nou însărcinată. De data aceasta, cu Emily. Însă bucuria acelei vești a fost umbrită de moartea fulgerătoare a lui Ben, răpus de un infarct.
Rămasă văduvă cu un copil mic și altul pe drum, Erica și-a revărsat toată dragostea asupra celor două fete. Iar Laura, în ciuda durerii și a vârstei fragede, și-a asumat un rol aproape matern față de surioara ei. O ținea în brațe, îi cânta, o legăna, o hrănea, o adormea. Făcea tot ce putea, chiar dacă era ea însăși doar un copil.
Anii au trecut, iar Laura a crescut visând să devină designer de modă. Visa la podiumuri, la rochii cusute manual, la schițe și reviste glossy. Dar Erica nu a crezut niciodată că designul e o meserie „adevărată”. Așa că, la 19 ani, Laura și-a făcut bagajele și a plecat la New York. A găsit un loc de muncă într-o mică fabrică de cusut din Manhattan și a început de jos.
În același timp, Emily trăia cu mama lor într-un confort tihnit. Nu lucra, nu avea griji, iar Erica îi oferea tot ce-și dorea. Îi cumpăra haine, telefoane, îi plătea ieșirile cu prietenele, îi tolera mofturile.
Laura simțea în suflet o umbră de gelozie, dar n-a lăsat niciodată resentimentele să-i otrăvească relația cu Emily. A iubit-o mereu și a considerat că diferențele dintre ele sunt firești.
Dar totul s-a schimbat în ziua în care a primit telefonul.
Erica murise într-un accident de mașină, pe drumul de întoarcere de la serviciu.
Laura a zburat imediat acasă, îndurerată, dar ceea ce a găsit acolo i-a făcut durerea de o mie de ori mai greu de suportat: mama ei îi lăsase doar un cărucior ruginit, cu o păpușă veche înăuntru. Emily, în schimb, primise întreaga casă.
— Atât? Asta mi-a lăsat? un cărucior?! a răbufnit Laura, cu vocea tremurândă.
Apoi s-a întors spre Emily.
— Ești mulțumită acum? Ai luat totul. Nu i-ai spus mamei niciodată că ar fi corect să împărțim?
Emily a ridicat din umeri și a oftat plictisită.
— De unde să știu eu că are un testament? Și oricum… tu ai fost cea care a plecat. Tu ai ales cariera aia în New York. Mama probabil a crezut că nu ai nevoie de nimic.
— Așa gândești? Chiar crezi că nu meritam nimic?
— Calmează-te, Laura. Nu e vina mea. Dar acum că mama nu mai e, trebuie să-mi văd și eu de viața mea. Poți rămâne în casă doar o săptămână. Am de gând s-o vând cât mai repede.
— Ce? Dar casa asta e plină de amintiri! Mamei nu i-ar fi plăcut niciodată să faci asta!
— Laura, mama nu mai e. Iar tu trebuie să înțelegi că viața merge mai departe.
Laura și-a dat seama că nu mai avea sens să insiste. Sora ei era hotărâtă, rece și lipsită de compasiune. Cu sufletul frânt, și-a luat bagajele, a pus căruciorul în portbagaj și a plecat.
A înnoptat la un hotel, apoi a zburat înapoi la New York. Ajunsă acasă, a aruncat căruciorul într-o cameră de depozitare, fără să-l mai privească.
Trecuseră zece ani. Laura își făcuse un nume în lumea modei. Avea propria ei linie de haine, propriul atelier, o echipă mică, dar devotată. Reușise totul pe cont propriu.
Într-o zi, curățând camera de depozitare, a dat din nou peste vechiul cărucior. Era acoperit de praf și pânze de păianjen, cu vopseaua zgâriată și roțile șubrede.
L-a tras în sufragerie, l-a curățat cu un prosop umed și s-a așezat pe canapea. Oftând, a scos păpușa și a ridicat perna de sub ea. Atunci a văzut un plic. În interior – o scrisoare.
„Dragă Laura”, începea cuvintele scrise de mână. „Sper că nu te-ai supărat că ți-am lăsat doar un cărucior vechi. Dar să știi că nu a fost o decizie luată la întâmplare. Păpușa din interior este o piesă rară, o antichitate valoroasă, moștenită de la tatăl meu. Caută pe internet, vei înțelege.”
Laura a simțit cum i se strânge inima.
„Căruciorul, deși nu are valoare materială, este amintirea copilăriei tale, a clipelor când te plimbam în parc. Am ținut la el ca la o comoară. Iar casa… am lăsat-o Emiliei pentru că mereu m-am temut că, fără sprijin, nu se va descurca. Tu, Laura, ai fost mereu puternică.
Te iubesc, mami.”
Lacrimile i-au curs șiroaie pe obraji. „Îmi pare rău, mamă… dacă aș fi știut…”, a șoptit.
A luat telefonul și a sunat-o pe Emily. Dar numărul era închis. Nicio urmă de ea.
A doua zi a luat avionul spre Florida, unde fusese ultima adresă cunoscută a surorii ei. Ajunsă în vechiul cartier, a aflat că Emily vânduse casa acum zece ani și plecase fără să lase vreo urmă.
Laura, disperată, se îndrepta spre secția de poliție pentru a cere ajutor, când privirea i-a căzut pe o femeie așezată la marginea drumului, cu mâna întinsă, cerșind.
A tresărit. Picioarele i s-au înmuiat.
Femeia aceea… era Emily.
Slabă, neîngrijită, îmbrăcată modest și cu ochii goi.
— Laura?! a strigat Emily, ridicând privirea. — Ai venit? Mă bucur atât de mult! Mi-a fost teamă că nu te voi mai vedea niciodată…
— Doamne, Emily… Ce s-a întâmplat?
— După ce am vândut casa, n-am știut ce să fac. Am încercat să te caut, dar numărul tău nu mai mergea. M-am pierdut, Laura. N-am reușit să mă descurc…
Fără să spună un cuvânt, Laura a îmbrățișat-o.
— Îmi pare rău că te-am lăsat. Îmi pare rău pentru tot…
În acea seară, Laura a dus-o pe Emily la un hotel, i-a cumpărat haine, a plătit un consult medical și a stat cu ea până târziu, povestind, plângând, vindecând.
A doua zi au zburat împreună la New York. Emily a primit un loc de muncă în atelierul Laurei, iar treptat, cele două surori au învățat din nou să aibă grijă una de cealaltă.
Ce învățăm din această poveste?
Părinții își iubesc copiii în feluri diferite, dar dragostea lor e mereu prezentă. Uneori, ceea ce pare o nedreptate este, de fapt, o formă de grijă.
Gelozia și mândria pot distruge relațiile. Dar cu sinceritate, iertare și curaj, rănile pot fi vindecate.