În acea noapte, liniștea casei s-a transformat într-o apăsare grea, ca o umbră care atârna peste toți.
Thomas a adormit repede, obosit după o zi de muncă. Laura însă s-a tot foit. Avea un nod în stomac, un fel de neliniște care nu-i dădea pace.
Într-un târziu, s-a ridicat și a mers pe hol. Casa părea adormită, dar podeaua scârțâia sub pașii ei, ca și cum ar fi vrut să-i amintească de spusele Emmei.
A deschis ușa camerei și a privit-o pe fetiță. Emma dormea cu iepurașul strâns la piept, dar chipul ei era tensionat, ca și cum ar fi trăit visul acela încă o dată.
Laura a simțit atunci că trebuie să verifice din nou. S-a aplecat, a tras ușor pătura și s-a uitat sub pat.
Nimic.
Și totuși, aerul mirosea straniu, ca un amestec de pământ umed și fier. A închis ochii o clipă și a încercat să-și alunge gândurile. Dar atunci, dinspre pod, a venit un zgomot surd.
A tresărit.
A doua zi dimineață, când s-au trezit, Thomas a găsit ușa șopronului din curte întredeschisă. N-ar fi fost mare lucru, dacă nu ar fi observat urmele de pași în pământul moale, care duceau până la geamul Emmei.
Poliția a fost chemată, dar după o scurtă inspecție, au spus că probabil era un vagabond care încercase să fure ceva și fugise.
Emma însă nu și-a uitat cuvintele. — Nu a fugit, le-a spus ea. El o să se întoarcă.
Zilele au trecut, iar familia a încercat să revină la rutina lor. Și totuși, ceva plutea în aer. Nopțile erau mai lungi, umbrele păreau mai adânci, iar fiecare scârțâit din casă îi făcea să tresară.
Într-o seară, Laura a simțit miros de fum. A alergat în bucătărie, dar nu era niciun foc. A doua zi, în grădină, a găsit o bucată de material ars, ca o cârpă neagră.
Atunci și-a amintit ce spusese Emma: masca.
Hotărâți să nu mai ignore semnele, Thomas și Laura au început să încuie toate ușile, să tragă obloanele și să lase o lumină aprinsă toată noaptea. Dar frica nu mai putea fi alungată.
Într-o noapte de sâmbătă, când satul vecin răsuna de muzică și voie bună la o nuntă tradițională, cu lăutari și chiuituri ce se auzeau până departe, casa lor era cufundată într-o tăcere neliniștitoare.
Și atunci s-a auzit din nou.
Un pas.
Un scârțâit.
O umbră trecând prin curte.
De data aceasta, Thomas nu a mai ezitat. A ieșit cu toporul în mână, moștenit de la tatăl său, același cu care despica lemne în copilărie. În sat, era un obicei vechi: bărbatul casei își apără familia cu ce are mai de preț.
Când a ajuns în grădină, luna lumina slab urmele din iarbă. În dreptul ferestrei Emmei, masca neagră zăcea pe jos.
Dar omul dispăruse.
Și totuși, din pădurea din spatele casei, se auzea respirația grea a cuiva.
În noaptea aceea, Thomas a înțeles că Emma nu mințise niciodată. Iar familia Peterson avea să-și apere căminul așa cum făceau odinioară străbunii români: cu credință, curaj și o lumânare aprinsă la icoană, ca să țină răul departe.
Finalul nu a fost doar despre frică. A fost despre unitatea unei familii care a ales să înfrunte întunericul împreună, fără să mai închidă ochii la adevăr.
Și astfel, în liniștea nopților ce au urmat, șoaptele pădurii nu au mai părut atât de amenințătoare, ci un memento că uneori, cel mai mare curaj este să crezi în vocea inocentă a unui copil.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.