Lucia simți cum inima îi bate nebunește în piept. Nu era doar rușinea care o învăluia ca o flacără, ci și privirile grele, disprețuitoare, care o străpungeau din toate părțile. Își strânse buzele și își ridică ochii spre Javier. Zâmbetul lui batjocoritor îi spuse totul: era doar un joc crud, menit să distreze aristocrația plictisită.
Dar, în clipa aceea, în ea se trezi o forță pe care nu o mai simțise. Nu era dorința de a fugi, ci de a răspunde. Nu cu lacrimi, nu cu supunere, ci cu demnitate.
—Bine, spuse ea, lăsând tava pe o masă apropiată. Să dansăm.
Liniștea care se lăsă peste salon fu tăioasă. Până și râsetele se stinseră, ca și cum aerul se retrăsese din încăpere. Javier rămase câteva secunde nemișcat, surprins de curajul ei. Apoi, încercând să-și recupereze aplombul, îi prinse mâna.
Orchestra, parcă hipnotizată, reîncepu să cânte un tango dramatic.
Lucia păși alături de el pe marmura lucioasă, iar rochia ei simplă, ascunsă sub uniformă, lăsa să se întrevadă o feminitate pe care nimeni nu o bănuise. Mișcările ei erau sigure, delicate, pline de grație, ca și cum tango-ul ar fi trăit în sângele ei dintotdeauna.
Invitații, uimiți, se aplecau unul spre altul, șoptind înfricoșați: cine era, de fapt, fata aceasta?
Pe măsură ce dansul continua, Javier începu să simtă că terenul îi fugea de sub picioare. Era obișnuit să conducă, dar acum era condus. Privirea Luciei ardea, iar pașii ei scriau o poveste de forță și libertate. Nu mai era fata invizibilă cu un șorț alb. Era o femeie care transforma umilința într-o victorie.
Când muzica atinse apogeul, Lucia se desprinse brusc, lăsându-l pe Javier singur în mijlocul salonului. Ea făcu o reverență scurtă și, cu un calm uimitor, spuse:
—Mulțumesc pentru dans, domnule Montero.
O tăcere grea învălui încăperea. Niciun râs nu se mai auzea, nicio șoaptă. Doar aplauzele izbucniră de undeva din spate, apoi tot mai multe, până când întreaga sală aplauda. Nu pentru Javier, ci pentru ea.
El rămase înmărmurit, cu cupa de șampanie tremurând în mână. Jocul lui crud se întorsese împotriva sa.
Lucia, cu pași liniștiți, ieși din salon. Aerul rece al nopții madrilene o învălui ca o binecuvântare. Știa că viața ei nu va mai fi niciodată aceeași.
Ani mai târziu, oamenii încă povesteau acea noapte ca pe o legendă. Despre fata simplă care, într-un palat plin de lux, a avut curajul să transforme o batjocură într-o lecție de demnitate.
Și dacă în Spania povestea se scria pe marmură și sub candelabre, în România, oamenii o povesteau ca pe o baladă, așa cum se spune despre Ana lui Manole sau despre Maria Doamna. Pentru că în inima românului, adevărata noblețe nu stă în avere, ci în puterea de a-ți ridica fruntea atunci când toți te vor plecat.
Așa se naște legenda. Dintr-un tango, dintr-un refuz, dintr-o femeie care nu a acceptat să fie umilită.
Și din acea noapte, până în ziua de azi, nimeni nu a mai râs de numele Luciei Morales.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.