Lucia simți cum inima îi bate nebunește în piept. Nu era doar rușinea care o învăluia ca o flacără, ci și privirile grele, pline de dispreț, care o străpungeau din toate părțile. Îi ardea ceafa, îi tremurau degetele, iar pentru o clipă îi veni să fugă. Să dispară, așa cum făcuse de atâtea ori în viață.
Își strânse buzele și își ridică privirea spre Javier. Zâmbetul lui batjocoritor îi spuse totul – pentru el era doar un joc crud, o distracție ieftină pentru aristocrația plictisită.
Și totuși, în adâncul ei, ceva se rupse. Nu era dorința de a plânge. Nici frica. Era o forță tăcută, adunată din ani de umilințe înghițite și de vise ascunse.
— Bine, spuse ea încet, dar limpede, lăsând tava pe o masă apropiată. Să dansăm.
Liniștea care se lăsă peste salon fu tăioasă. Râsetele se stinseră, iar câteva pahare rămase suspendate în aer. Javier rămase o clipă nemișcat. Nu se așteptase la asta. Pentru prima dată în viața lui, cineva nu juca rolul pe care îl stabilise el.
Îi prinse mâna, încercând să-și recapete siguranța. Orchestra, parcă hipnotizată, reluă tango-ul.
Lucia păși pe marmura lucioasă cu o siguranță care îi surprinse chiar și pe muzicieni. Sub uniforma ei simplă se ascundea o feminitate calmă, o grație născută din durere și rezistență. Pașii ei nu cereau permisiune. Conduceau.
Invitații se aplecau unii spre alții, șoptind uimiți. Cine era, de fapt, fata aceasta?
Pe măsură ce dansul continua, Javier simți ceva ce nu mai trăise niciodată. Pierdea controlul. Privirea Luciei nu cerea nimic, nu implora, nu se justifica. Era liberă. Și, pentru prima oară, el simți o umbră de rușine.
Când muzica ajunse la apogeu, Lucia se desprinse brusc. Lăsă mâna lui goală, suspendată în aer. Făcu o reverență scurtă și spuse, cu o liniște care tăia respirația:
— Mulțumesc pentru dans, domnule Montero.
Tăcerea care urmă fu mai grea decât orice aplauze. Apoi, dintr-un colț, cineva începu să bată din palme. Un singur om. Apoi încă unul. Și încă unul. Până când întreaga sală aplauda.
Nu pentru el. Pentru ea.
Javier rămase nemișcat, cu cupa de șampanie tremurând în mână. Jocul lui se întorsese împotriva lui, iar toți văzuseră asta.
Lucia ieși din salon cu pași calmi. Aerul rece al nopții madrilene îi atinse obrajii și, pentru prima dată, simți că respiră cu adevărat. Nu știa ce o așteaptă. Dar știa un lucru: nu mai era invizibilă.
Ani mai târziu, oamenii încă povesteau acea noapte ca pe o legendă. Despre fata simplă care, într-un palat plin de lux, a avut curajul să transforme o batjocură într-o lecție de demnitate.
Și poate că în Spania povestea s-a spus sub candelabre și pe marmură, dar în România a fost dusă mai departe ca o baladă. Pentru că, în inima românului, adevărata noblețe nu stă în avere, ci în puterea de a-ți ridica fruntea atunci când toți te vor plecat.
Așa se nasc legendele. Dintr-un tango. Dintr-un refuz. Dintr-o femeie care a ales să nu fie mică.
Și din acea noapte, nimeni nu a mai râs de numele Luciei Morales.