Wyatt își strânse brațele în jurul trupului firav, simțindu-i respirația frântă, aproape stinsă. Triplul plâns al copiilor răsuna în noaptea tăcută, ca un cor mic și disperat care cerea ajutor. Nici vântul nu mai părea atât de crud, ci parcă le purta durerea mai departe, în văile înghețate.
Îi ridică cu grijă, punând femeia pe șa și învelind-o cu haina lui groasă. Apoi luă păturica cu cele trei fetițe și le strânse la piept. Simțea cum tremurau ca niște pui de vrabie aruncați din cuib. În Montana, iarna nu cruța pe nimeni, dar în acea clipă Wyatt știa că avea în brațe mai mult decât trei vieți – avea speranța însăși, mică, fragilă, dar încă vie.
Călătoria până la coliba lui nu era scurtă. Drumul se încolăcea prin păduri unde lupii se apropiau flămânzi de caii obosiți. Totuși, bărbatul din munți nu se temea. Crescuse cu povești spuse de bunicul său, un bătrân care venise odinioară din Maramureș, aducând cu el credința în semne, în puterea crucii de lemn și în binecuvântarea pâinii. Wyatt își aminti vorbele lui: „Cine salvează un copil, salvează neamul întreg.” Acum, el salva trei.
Ajuns la cabană, aprinse focul cu mâini sigure. Lemnul trosni, aruncând scântei ca niște licurici în noapte. Femeia gemea încet, între somn și conștiință, dar mâinile ei se întindeau mereu spre fetițe, de parcă sufletul ei ar fi rămas prins doar de ele. Wyatt o așeză pe patul de brad acoperit cu blănuri, iar lângă ea puse cele trei micuțe.
Le pregăti lapte cald, amestecând zăpadă topită cu câteva rămășițe de lapte praf pe care le avea. Când le apropiă de buze, fetițele se agățară cu putere, sorbind cu o sete care îl străpunse până la inimă. Erau atât de firave și totuși, luptau pentru fiecare picătură. Wyatt zâmbi pentru prima dată după mult timp.
În zilele ce au urmat, femeia se trezi din ce în ce mai des. Îi spuse că o chema Ana și că bărbatul ei o blestemase pentru că îi născuse doar fete. Bătăile, umilințele, lanțurile la care fusese legată – toate povestite cu voce scăzută, ca și cum s-ar fi temut că amintirile vor prinde din nou viață. Wyatt asculta în tăcere, cu pumnii strânși, dar nu îi spunea nimic. El nu era om al vorbelor, ci al faptelor.
Ana începuse să își recâștige puterile. Își pieptăna părul lung, încerca să cânte fetițelor cântări de leagăn pe care le știa din copilărie. Wyatt le recunoștea, pentru că și mama lui cântase aceleași doine triste, moștenite de la străbunicii lor români. Sunetele acelea aduceau liniște în colibă, ca și cum frigul de afară nu ar mai fi avut putere să pătrundă.
Dar într-o seară, când luna plină lumina pădurile ca ziua, se auzi tropot de cai. Wyatt își puse mâna pe armă și ieși. Patru siluete se apropiau – bărbați înarmați, cu fețele ascunse sub pălării late. „Am venit după ce ne aparține!”, strigă unul. Wyatt înțelese imediat: soțul Anei trimisese oameni să le ia înapoi, nu pentru dragoste, ci pentru a-și dovedi puterea.
Inima îi bătea puternic. Se uită înapoi spre cabană, unde Ana își strângea copilele la piept. Atunci, în Wyatt se trezi sângele străbunilor. Își aminti poveștile despre haiduci, despre bărbații care își dădeau viața pentru a apăra pe cei slabi și nedreptățiți.
Când cei patru se apropiară, Wyatt ridică arma. Focul de armă răsună în pădure ca un tunet, iar lupii, treziți, urlară în noapte. Bătălia fu scurtă, dar necruțătoare. Wyatt, cu priceperea și tăria muntelui, îi doborî unul câte unul. Ultimul, rănit, fugi clătinându-se, pierzându-se printre copaci.
Respirând greu, Wyatt se întoarse în colibă. Ana îl privi cu ochi plini de lacrimi, dar nu de frică – de recunoștință. El nu spuse nimic, doar își puse mâna pe capul unei fetițe și apoi pe al celeilalte.
În acea noapte, focul din vatră ardea mai puternic ca niciodată. Zăpada continua să cadă peste munți, dar în coliba aceea mică se năștea o nouă familie. Nu din sânge și legături de neam, ci din alegerea de a salva, de a proteja și de a iubi.
Wyatt știa că drumurile vieții îi aduseseră acolo cu un scop. În liniștea serii, privind cele trei fețișoare adormite, simți că, pentru prima oară, nu mai era singur.
A doua zi, când zorii se revărsară peste păduri, Ana îi spuse încet: „Nu mi-ai salvat doar fetele. Mi-ai salvat sufletul.”
Iar Wyatt, bărbatul muntelui, înțelese că din acea clipă nu mai era un rătăcitor, ci un tată. Un apărător al unei noi vieți.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.