Elena a simțit că îi fuge pământul de sub picioare. Nu mai era loc de așteptat. Nu mai era loc de sperat că „poate nu e chiar așa”. Pericolul era real și era acum.
În primele ore, Cristina a început cu lucruri mărunte. A țipat pentru jucării lăsate pe jos. A încuiat ușa camerei „ca să se liniștească”. A refuzat să le dea mâncare până nu „învățau să asculte”. Sofia plângea în hohote. Mara nu mai scotea un sunet.
Elena a intrat în cameră cu un bol de supă caldă, pe furiș.
— Mâncați, puii mei, repede, a șoptit.
— Elena… ne e frică, a spus Sofia, cu buza tremurând.
Atunci Elena a luat o decizie. Una care putea să-i coste slujba. Sau libertatea. Dar nu și-ar fi iertat niciodată lașitatea.
L-a sunat pe Mihai.
— Domnule… nu ați plecat, nu-i așa? a spus ea cu voce tremurată.
La capătul celălalt a fost o pauză lungă.
— Sunt la un hotel, a răspuns Mihai încet. De ce?
— Întoarceți-vă. Vă rog. Acum.
Mihai a simțit un fior rece. În mintea lui au apărut, ca niște bucăți de oglindă spartă, privirile speriate ale fetelor, cuvintele Elenei, gesturile rigide ale Cristinei.
— Vin, a spus scurt.
Nu a așteptat dimineața. A condus toată noaptea.
Când a ajuns, soarele abia se ridica. Poarta era întredeschisă. În casă era liniște. Prea multă liniște.
A intrat încet. Din hol se auzeau voci din camera fetelor. Vocea Cristinei, aspră. Vocea Elenei, calmă.
— Lăsați-le în pace, doamnă. Sunt copii.
— Sunt niște răsfățate. Și o să învețe să mă asculte, sau o să le fie mai rău.
Mihai a deschis ușa.
Ce a văzut l-a făcut să cadă în genunchi.
Mara stătea ghemuită pe pat, cu genunchii la piept. Sofia avea obrajii roșii de plâns. Cristina ținea în mână o curea subțire, iar Elena stătea în fața ei, ca un zid.
— Ajunge, a spus Mihai, cu o voce pe care nu și-o recunoștea.
Cristina a scăpat cureaua din mână. Fața i s-a albit.
— Mihai… trebuia să fii plecat…
— Totul a fost o minciună, a spus el încet, ridicându-se. Tu.
A chemat poliția. A chemat un avocat. A chemat protecția copilului.
Cristina a plecat din casa aceea în aceeași zi, fără bijuterii, fără promisiuni, fără viitor. Elena a rămas.
În seara aceea, Mihai le-a ținut pe fetițe în brațe, amândouă deodată.
— Vă promit, a spus cu lacrimi în ochi, că nimeni nu o să vă mai facă vreodată rău.
Elena a vrut să plece, cu capul plecat.
— Elena, a oprit-o Mihai. Tu ești familia noastră.
Ani mai târziu, vila nu a mai fost un loc rece. A fost plină de râsete, de miros de mâncare gătită și de viață.
Uneori, salvarea nu vine din dragoste declarată, ci din grija tăcută a cuiva care îți protejează copiii ca pe ai lui.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate