Radu a privit lung către Elena. Plicul acela simplu, cu bonuri modeste, cântărea mai greu decât toate gențile de lux și contractele aduse de celelalte femei. Îl simțea ca pe o dovadă vie că nu totul se poate cumpăra cu bani.
Se apropie de masă, ridică plicul și îl ținu strâns în mână.
„Știți,” spuse el, lăsându-și vocea să răsune prin încăpere, „când eram copil, am crescut la țară. Mama mă trimitea adesea la vecini cu câte o cană de lapte sau o pâine coaptă în cuptor. Nu aveam bani, dar aveam inimă. Și cu asta am supraviețuit. Voi ați uitat că a dărui înseamnă a trăi.”
Carmen își dădu ochii peste cap, jucându-se cu brățara scumpă pe care o cumpărase. Mariana încerca să-și justifice achizițiile, dar cuvintele îi rămâneau în gât. Anca, roșie la față, își strângea poșeta la piept, ca și cum ar fi fost prinsă asupra faptului.
Elena, însă, continua să stea cu capul plecat. Nu se așteptase la recunoștință, nici la mustrări pentru celelalte. Ea făcuse ce simțise că era drept.
Radu s-a apropiat de ea. „Ridică-ți privirea, Elena,” i-a spus.
Cu teamă, ea și-a ridicat ochii. Lacrimile îi luceau în colțurile genelor.
„Astăzi, tu mi-ai arătat ceva ce nici toată averea mea nu poate cumpăra: suflet curat.”
Apoi, în fața tuturor, s-a întors către ceilalți trei și a adăugat: „De azi înainte, drumurile noastre se despart. Nu mai vreau lângă mine oameni care se hrănesc doar din lăcomie.”
Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. Carmen a izbucnit: „Cum adică? Eu sunt iubita ta!”
„Erai,” i-a răspuns el rece. „Dragostea nu se măsoară în genți și diamante.”
Mariana încercă să-l înduplece: „Dar sunt sângele tău! Suntem familie!”
„Și sângele se poate vinde, Mariana, dacă inima e oarbă.”
Anca rămase tăcută, rușinată, știind că prietenia ei fusese de fapt o mască pentru interese.
Radu făcu un pas în spate și, într-o clipă care părea ireală, puse mâna pe umărul Elenei.
„De azi înainte, nu vei mai fi menajera mea. Vei fi administratora fundației mele. Vreau să pornești un proiect pentru orfelinatul acela. Copiii aceia vor avea mâncare, haine și viitor. Iar tu vei conduce asta.”
Elena rămase fără cuvinte. „Domnule… eu nu… eu nu știu cum…”
„Știi mai mult decât crezi. Ai inimă. Restul se învață.”
Toată încăperea răsuna acum de tăcere. Cele trei femei plecaseră, înfrânte de propriile lor alegeri. Doar Elena rămăsese, iar ochii ei umezi străluceau ca două stele.
În acea seară, Radu a ieșit pentru prima dată după mult timp pe străzile din jurul conacului. Îmbrăcat simplu, alături de Elena, a mers la orfelinat. Copiii l-au înconjurat cu zâmbete și strigăte de bucurie.
Un băiețel, ținând strâns în mână o carte nouă, s-a apropiat de el și i-a spus: „Mulțumesc, domnule. Acum pot să învăț și eu, ca ceilalți.”
Radu s-a aplecat și i-a mângâiat părul. Inima îi bătea altfel, mai cald, mai viu.
Atunci și-a amintit de bunica lui, care îi spunea adesea: „Bogăția nu stă în aur, Radu, ci în câți oameni se bucură că exiști.”
Privindu-i pe copii, a înțeles că în sfârșit redevenise omul pe care bunica lui l-ar fi recunoscut.
Și, pentru prima dată în mulți ani, a simțit că nu mai era singur.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.