Colonelul s-a oprit în fața ei și, pentru prima dată de când se înrolaseră acei tineri, ochii lui s-au umplut de respect și teamă. Privirea i s-a fixat pe tatuaj, iar vocea i s-a frânt:
— Cine ți-a dat voie să-l porți?
Un murmur a străbătut sala. Nimeni nu mai auzise o asemenea întrebare rostită de colonel, un om care nu cunoștea îndoiala. Olivia nu a spus nimic. Și-a ridicat privirea calmă, iar liniștea care se lăsase în jur era mai apăsătoare decât orice țipăt.
Colonelul a ridicat mâna, oprind orice altă întrebare.
— Soldați, sunteți martorii unei istorii vii.
Tinerii, care până atunci râseseră, se uitau acum unii la alții, neînțelegând.
— Tatuajul acesta, continuă el, nu este unul oarecare. Este semnul unității „Lupii Carpaților”, o trupă de elită care, pe vremea tatălui meu, era chemată doar în misiuni imposibile. Cei care purtau acest semn erau pregătiți să moară pentru țară, iar mulți dintre ei chiar au făcut-o.
Respirația Oliviei era liniștită, dar în ochii ei se citea un trecut pe care nimeni nu-l bănuise.
— Domnișoară, spuse colonelul cu voce joasă, doar cineva care a pierdut totul pentru România poartă această amprentă pe piele.
Recruții au tăcut. Râsetele lor se stinseseră, iar rușinea le înroșea obrajii.
Olivia a tras aer în piept și a vorbit pentru prima dată:
— Nu m-am înscris aici ca să fiu acceptată de voi. M-am înscris ca să continui ceva ce a început cu mulți ani înainte să vă nașteți.
Povestea ei a început să se dezvăluie, ca un strat de pământ ridicat de plug. Tatăl ei fusese unul dintre „lupi”, trimis în misiuni din care doar câțiva s-au mai întors. Copil fiind, își amintea serile lungi la gura sobei, când el îi povestea cu ochii umezi, dar mereu cu voce fermă:
— Să nu uiți niciodată, fetița mea, că onoarea nu se spală cu lacrimi, ci cu fapte.
Când tatăl ei nu s-a mai întors dintr-o ultimă misiune, Olivia a jurat că va duce mai departe legământul lui. Tatuajul nu era doar un simbol, ci un jurământ înscris în carne, transmis de la tată la fiică.
Colonelul a înclinat capul.
— Să știți, soldați, că în fața voastră nu stă o rătăcită. Stă moștenitoarea unei tradiții mai vechi decât noi toți. Dacă va reuși să-și ducă misiunea până la capăt, va însemna că sângele acestor munți încă mai are puterea de a naște eroi.
În liniștea care a urmat, nimeni nu mai îndrăznea să râdă. Dănuț și Laurențiu își plecaseră ochii, iar Călin își strângea pumnii, dorindu-și să facă timpul să se întoarcă.
Olivia, însă, nu cerea iertare. Se ridicase, parcă mai dreaptă, cu umerii încordați și ochii senini.
În acea zi, pentru prima dată, învățăceii au înțeles că armata nu este despre forță oarbă sau glume ieftine. Este despre rădăcini, despre datoria de a purta mai departe ceea ce strămoșii au apărat cu viața.
Și, așa cum în satele românești bătrânii spun povești la șezătoare pentru a învăța tinerii ce înseamnă curajul, așa și Olivia devenise o lecție vie pentru toți cei care râseseră de ea.
Finalul acelei zile a rămas în istoria unității ca momentul în care râsul s-a transformat în respect, iar o tânără necunoscută a fost recunoscută drept una dintre „lupii” care nu mor niciodată cu adevărat, atâta timp cât cineva le duce mai departe drapelul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.