Margareta tresări, lăsând cârpa să cadă în apă. Se ridică încet, sprijinindu-se de marginea găleții, și îl văzu pe Artem stând în fața ei. Nu mai era rece și tăios ca ieri. Privirea lui era diferită — poate neliniștită, poate curioasă.
— Domnule Volkov, — rosti ea cu un zâmbet abia schițat. — Credeam că nu salutați niciodată femeile de serviciu.
Artem se opri o clipă, ca și cum ar fi mușcat din propriile cuvinte.
— Poate că… am greșit, — spuse, evitându-i ochii.
Margareta își șterse palmele de șorțul uzat și se uită direct la el.
— Greșeala nu e un păcat, domnule. Păcat e să nu înveți nimic din ea.
Tăcerea se lăsă peste coridor. În depărtare, se auzeau pași grăbiți, telefoane, uși trântite. Dar acolo, în colțul acela, lumea parcă se oprise.
— Vă aștept în birou la ora zece, — spuse Artem hotărât. — Aș vrea să discutăm.
Margareta ridică sprânceana, surprinsă, dar nu replică. Își adună lucrurile și, la ora stabilită, păși în biroul somptuos, unde totul strălucea de ordine și putere. Ea părea din altă lume, cu haina ei modestă și pașii șovăielnici.
Artem se ridică în picioare.
— Luați loc.
Ea se așeză, privind în jur fără teamă. El inspiră adânc.
— Am citit despre dumneavoastră. Știu cine sunteți.
Un licăr trecu prin ochii ei obosiți.
— A trecut multă vreme de când cineva a spus asta cu respect, — șopti.
— De ce… ați renunțat? — întrebă Artem.
Margareta își coborî privirea în palmele împreunate.
— Nu am renunțat, domnule. Am ales. Nepoata mea e tot ce am. Medicina, terapiile, timpul petrecut lângă ea… toate astea costă. Și atunci când viața îți cere să alegi între cărți și un copil care plânge noaptea de durere, alegerea nu mai e alegere. E datoria ta.
Artem tăcu, simțind cum fiecare cuvânt al ei îl lovea mai puternic decât orice negociere dură.
— Știți, — continuă ea, — pe vremuri, în satul bunicilor mei, oamenii nu întrebau „ce câștig ai din asta?”. Întrebau „ce suflet pui în asta?”. Îți dădeai haina de pe tine dacă vecinul îți bătea la ușă. Asta am învățat acasă, printre oameni simpli, dar cu inimă mare.
Privirea lui Artem se pierdu spre fereastră. Își aminti brusc de copilăria petrecută la țară, de bunica ce frământa cozonac în Ajun, de vecinii care se adunau la clacă să ajute la treierat, de glasul bisericii care chema oamenii laolaltă. Era un trecut pe care îl ascunsese sub straturi de beton și sticlă, dar care acum revenea, viu.
— Și totuși, — spuse el încet, — dumneavoastră meritați alt loc decât pe podeaua rece.
Margareta îl privi cu o blândețe surprinzătoare.
— Nu locul dă valoare omului, domnule Volkov. Omul dă valoare locului.
Artem simți un nod în gât. Înțelegea că femeia din fața lui era mai mult decât un simplu angajat. Era un reper. O lecție vie.
— Aș vrea să vă ofer altceva, — spuse el brusc. — Un post aici, unde cunoștințele dumneavoastră să fie respectate. Traduceri, consultanță, pregătirea oamenilor mei. Vă rog să acceptați.
Margareta clătină din cap.
— Eu nu mai caut glorie, domnule. Eu caut liniște. Dar dacă munca mea poate aduce pâine pe masă nepoatei mele, atunci… fie. Accept.
Un zâmbet sincer, poate primul din ultimii ani, îi lumină chipul lui Artem. Pentru prima dată simțea că puterea nu stă doar în bani sau funcții, ci în felul în care ridici pe cineva de jos.
Mai târziu, în acea zi, întreaga clădire forfotea de zvonuri. „Femeia de serviciu a ajuns în biroul directorului!” „O cunoașteți? E filolog, doctor în științe!” Oamenii priveau altfel spre mopurile și gălețile rămase singure în colțul coridorului.
Margareta începu să lucreze cu o pasiune de care puțini mai erau capabili. Corecta documente, traducea texte complexe, explica angajaților subtilități pe care nici măcar specialiștii nu le sesizau.
Iar Artem… se schimbase. Nu mai era doar omul rece, tăios. Învățase că dincolo de cifre și putere există povești, destine, sacrificii. În fiecare dimineață saluta oamenii pe nume. Îi asculta. Îi respecta.
Când, la final de an, compania atinse cel mai mare succes din istorie, Artem nu ridică paharul de șampanie pentru propriile merite. Îl ridică pentru Margareta.
— Pentru înțelepciunea care ne-a învățat că adevărata valoare nu se măsoară în funcții, ci în oameni.
Și atunci, pentru prima dată, toată sala l-a văzut zâmbind. Un zâmbet curat, omenesc, ca un colind auzit în Ajun, care-ți aduce aminte că și în lumea rece a sticlei și marmurei poate exista căldură.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.