În acel moment, mi-am simțit genunchii tremurând. Telefonul alunecase din mâna mea și căzuse pe covor, dar vocea bărbatului îmi răsuna încă în minte.
Savannah a apărut în prag, alarmată de expresia mea.
— „Mamă, ce s-a întâmplat?”
Am inspirat adânc, încercând să-mi adun puterile. Cele șase cuvinte nu-mi dădeau pace: „Ei sunt copiii mei pierduți.”
M-am așezat pe scaun, iar mâinile îmi tremurau. În sufletul meu, o furtună se dezlănțuise. Cum era posibil ca după atâția ani să apară cineva și să pretindă că acei copii, pe care îi creșteam ca pe ai mei, erau ai lui?
Savannah s-a apropiat, punându-și mâna pe umărul meu.
— „Mamă, spune-mi! Cine a sunat?”
Am înghițit în sec.
— „Un bărbat… spune că este tatăl lor.”
Fiica mea a făcut un pas înapoi, ca și cum pământul i-ar fi fugit de sub picioare.
Nu dormisem toată noaptea. În mintea mea se derulau amintiri cu Gabriel și Grace: primele lor cuvinte, primii pași, momentele când îi luam în brațe după ce cădeau și plângeau. Erau copiii mei. Creșteam împreună, ne știam respirațiile, micile obiceiuri, felul în care râdeau la poveștile din copilărie.
Dar în România, legea era clară: părintele biologic avea drepturi, dacă putea dovedi că era capabil să aibă grijă de ei.
Cu inima strânsă, am acceptat să mă întâlnesc cu acel bărbat. Ne-am văzut la o cafenea mică, aproape de primărie. Îl chema Andrei. Avea ochii obosiți și mâinile muncite, ca ale unui om care trecuse prin multe.
— „Nu i-am abandonat niciodată cu adevărat,” a început el, cu voce tremurată. „Soția mea i-a lăsat… eu eram plecat la muncă, în străinătate. Când m-am întors, nu mai erau. Am căutat ani întregi. N-am știut că au ajuns la dumneavoastră.”
Am rămas tăcută. Îl priveam, încercând să citesc în ochii lui adevărul.
— „Doamnă, vă rog. Sunt sânge din sângele meu. Dar văd că i-ați crescut cu dragoste. Nu vreau să-i smulg din brațele dumneavoastră. Vreau doar să îi cunosc.”
În următoarele zile, m-am frământat. Cum să-i spun Savannei că Andrei voia să intre în viața lor? Ea îi considera frații ei, îi apăra cu o dragoste pe care nu o mai văzusem până atunci.
Am hotărât să o iau pe fiica mea la o plimbare prin sat. Era o zi senină, iar câmpurile de floarea-soarelui își plecau capetele grele spre pământ.
— „Savannah,” i-am zis încet, „tatăl copiilor vrea să îi vadă.”
Ea s-a oprit și m-a privit cu ochii umezi.
— „Nu-i putem pierde, mamă… știi bine asta!”
Am strâns-o de mână.
— „Nu-i vom pierde. Dar trebuie să înțelegi că și el a suferit. Poate că Dumnezeu ne-a trimis pe noi să îi ținem în siguranță până ce el și-a găsit drumul înapoi.”
Întâlnirea lor a fost un moment pe care nu-l voi uita niciodată. Gabriel și Grace, acum adolescenți, stăteau sfioși lângă mine. Andrei a intrat încet, cu lacrimi în ochi, și le-a întins două fotografii: una cu el și mama lor, zâmbind pe o bancă din parc, și una cu ei când erau nou-născuți.
Copiii au clipit des, încercând să înțeleagă. Apoi Grace s-a apropiat, atingând fotografia.
— „Deci… tu ești tata?”
Bărbatul a dat din cap, incapabil să vorbească.
Și atunci, într-un gest care m-a zdrobit și m-a vindecat în același timp, Gabriel s-a întors spre mine și a spus:
— „Dar mama noastră e ea.”
M-am trezit cu lacrimile șiroind. Andrei și-a plecat capul și a murmurat:
— „Știu… și pentru asta vă voi fi recunoscător toată viața.”
Din acea zi, familia noastră s-a schimbat. Nu i-am pierdut pe copii, ci am câștigat un om care voia să repare ce fusese stricat. Am învățat că uneori, sângele leagă trupul, dar dragostea leagă sufletul.
Și în fiecare seară, când ne adunam cu toții la masă — eu, Savannah, Gabriel, Grace și Andrei, care venea adesea cu pâine caldă de la brutărie —, îmi aminteam că destinul are căi misterioase.
Uneori, ceea ce pare o pierdere se transformă într-un dar neașteptat.
Pentru că adevărata familie nu se măsoară doar în numele din certificatul de naștere, ci în inimile care rămân unite, indiferent de încercările vieții.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.