Și totuși, nu a putut să plece. Ceva din interiorul ei, acea scânteie pe care viața nu reușise să i-o stingă, se trezise din nou.
A făcut un pas înainte. Sala s-a întors către ea, iar Hasson izbucni în râs.
— Ce vrei, femeie? N-ai altceva de spălat pe aici?
Râsetele nervoase ale altor ingineri au umplut camera. Dar Simion a ridicat o mână și liniștea s-a așternut imediat. Ochii lui albaștri au rămas fixați asupra Rahelei.
— Ai ceva de spus? întrebă el, cu voce joasă, dar amenințătoare.
Rahela și-a înghițit teama. Știa că, dacă deschide gura, își putea pierde locul de muncă. Dar știa și altceva: avea în față ecuații pe care le studiase ani de zile. Nu era un simplu ecran plin de cifre, era un puzzle care îi vorbea direct sufletului.
— Cred că vă lipsește ceva din calcul, spuse ea, cu un firicel de voce.
Hasson a izbucnit din nou:
— Dumnezeule, acum lăsăm femeile de serviciu să facă inginerie?
Dar Simion nu râdea. Îi citise ezitarea, dar și siguranța din privirea aceea curată.
— Continuă, îi zise.
Pașii ei răsunau pe podea în timp ce se apropia de tablă. Și, ca într-o scenă desprinsă din filme, mâna ei a început să șteargă, să rescrie, să lege simboluri. Toți priveau uimiți cum ecuațiile, care până atunci păreau un labirint imposibil, căpătau un sens nou.
În câteva minute, a explicat o soluție elegantă, pe care mințile plătite cu milioane de dolari nu reușiseră să o vadă. Hasson înroșit la față, incapabil să creadă că „femeia invizibilă” îi dovedise incompetența.
În sală s-a lăsat liniștea, iar apoi un murmur de uimire a început să se răspândească. Simion s-a ridicat în picioare și, pentru prima dată în cariera lui, zâmbetul rece dispăruse.
— Femeia aceasta tocmai a salvat compania, spuse el.
Ochii Rahelei s-au umplut de lacrimi. În mintea ei, chipul Sofiei apăru ca o lumină: fetița pentru care se sacrificase, pentru care își îngropase visurile. Acum, poate, totul urma să se schimbe.
În România, avem o vorbă: „Nu lăsa pâinea pe mâna altuia, că nu știi cum ți-o frânge.” Rahela înțelesese asta mai bine ca oricine. Ani la rând își frânsese pâinea muncind nopțile, dar nu renunțase la puterea minții.
Simion o privi direct:
— Din acest moment, nu mai ești femeia de serviciu. Vreau să conduci noul nostru departament de cercetare.
Un val de uimire străbătu sala. Hasson păli. Inginerii șopteau unii altora.
Rahela simți cum genunchii i se înmoaie, dar își strânse pumnii. Aceasta era șansa pe care o pierduse cu ani în urmă. O a doua șansă, cum rar ți se oferă în viață.
În acea noapte, ieșind din clădire, a ridicat ochii spre cerul înstelat. Lacrimile îi curgeau, dar zâmbetul îi lumina chipul. Știa că drumul nu va fi ușor, dar în inima ei ardea din nou acea flacără pe care crezuse că a pierdut-o.
Când a ajuns acasă, Sofía dormea liniștită. Rahela s-a aplecat și i-a șoptit la ureche:
— Mami ți-a adus înapoi viitorul.
Și în acel moment, toate nedreptățile, toate umilințele, toate nopțile de muncă grea s-au transformat într-o singură victorie.
O poveste care arată că niciun vis nu moare atâta timp cât inima are curajul să creadă.
Pentru că, așa cum spunem noi, românii: „Apa trece, pietrele rămân.” Iar Rahela tocmai devenise piatra de temelie a unei noi vieți.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.