Aveam doar 11 ani când am învățat că un tată nu trebuie doar să plece. Unii tați aleg să-și arunce familia la gunoi, ca pe niște lucruri vechi de care s-au plictisit.
Ușa de la intrare s-a trântit cu o forță care parcă mi-a rupt sufletul. Tata a pășit în sufragerie alături de o femeie pe care nu o mai văzusem niciodată. Pășea apăsat, pe tocuri, iar parfumul ei înțepător mă făcea să strănut. Nu știa nimeni atunci, dar acea femeie – Paula – urma să devină sfârșitul copilăriei mele.
Tata și-a pus brațul pe umerii ei, ca și cum ea ar fi fost stăpâna locului, iar eu și mama doar niște musafiri rătăciți.
– Claire, Hannah, a spus el, cu o voce seacă, fără să mă privească. E timpul să plecați. Eu și Paula vom locui aici de acum înainte.
Am auzit cum cana de cafea a mamei s-a spart pe podeaua din bucătărie. Ochii ei larg deschiși îl priveau neîncrezători.
– Richard, ce spui? Asta e casa noastră… a lui Hannah.
– Nu mai e, a răspuns el sec. Vreau să plecați amândouă. Diseară.
Stăteam în pijamale, ținând în brațe dosarul cu teme. Parcă visam urât.
– Și… unde vrei să mergem? a întrebat mama cu vocea tremurândă.
– Nu mai e treaba mea, a spus el, întorcându-se spre Paula, care zâmbea satisfăcută. Dragă, adu-ți lucrurile.
Mama l-a implorat. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Dar el n-a clintit. Ne-a grăbit spre ușă, împingându-ne, ca și cum eram doar niște bagaje nedorite.
– Măcar câteva zile… Richard… pentru Hannah!
– Ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să devii plictisitoare, a spus el cu o ușurință cinică. M-am săturat să mă prefac.
– Dar e copilul tău!
– Se va descurca. Copiii sunt mai puternici decât par.
– Nu-ți face griji, draga mea, a intervenit Paula zâmbind din prag. Vom avea noi grijă de casă.
În seara aceea, am umplut doi saci de gunoi cu hainele noastre și ne-am urcat în Honda veche a mamei. Tot ce am lăsat în urmă m-a durut: cărțile, jucăriile, fotografiile… chiar și micul pian la care visam să învăț să cânt. Pianul pe care mama îl cumpărase după doi ani de economii.
– Unde mergem, mamă? am întrebat.
– Nu știu, iubita mea… încă nu știu, mi-a răspuns încet.
Am ajuns la Parcul de Rulote Sunset. Ceea ce urma să fie „temporar” a devenit, de fapt, „ani de zile”. Am locuit într-o rulotă ruginită, cu acoperișul care curgea și pereți care abia ne fereau de frig.
Mama muncea din greu – chelneriță la un restaurant non-stop, femeie de serviciu, lucrătoare pe tura de noapte în supermarket. Eu învățam la o măsuță în colțul restaurantului, în timp ce mama umplea cănile cu cafea pentru șoferii de tir.
La 13 ani, am văzut-o punând ultimii 300 de lei din borcanul de economii în produse de curățenie. A tipărit cărți de vizită la bibliotecă:
– Servicii de Curățenie Claire. Dacă tot curăț după alții, măcar să fie afacerea mea.
A început cu o dubă și un mop. Apoi a angajat ajutor. Afacerea a crescut. La finalul liceului, locuiam într-o casă adevărată, cu curte și… un nou pian.
Tata? N-a contribuit nici cu un leu. N-a sunat, n-a întrebat, n-a plătit pensie alimentară. Era ca și cum n-ar fi existat.
Totul s-a schimbat când aveam 29 de ani. Mama s-a prăbușit la muncă. Un infarct a curmat tot. N-am apucat să o mai strâng în brațe. Murise înainte să ajungă ambulanța.
Cu câteva zile înainte, stăteam în camera mea când a intrat și mi-a spus:
– Totul e al tău, Hannah. Casa, afacerea, economiile. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia ceea ce am construit împreună.
Iar eu n-am uitat.
Am moștenit tot ce a lăsat mama – o firmă de curățenie cu 15 angajați, o casă superbă și un cont solid în bancă. La înmormântare, oamenii care au cunoscut-o au venit să-și ia rămas-bun. Tata? Nu a apărut.
Dar doi ani mai târziu… a venit.
Am auzit o bătaie în ușă. Când am deschis, am înlemnit. Era el. Tatăl meu. Zâmbea larg, ca și cum eram vechi prieteni care se reîntâlnesc după o vacanță.
– Hannah! Doamne, ce frumoasă te-ai făcut! Mi-a fost dor de tine!
Pentru o clipă am simțit din nou durerea de la 11 ani. Dar apoi, furia mi-a învăluit inima.
– Ți-a fost dor de mine? Ai o metodă ciudată de a arăta asta…
A intrat fără să-l invit. Se uita la tavan, la podeaua din lemn masiv, la tablourile de pe pereți. Nu apărea în niciuna dintre poze. Și parcă simțea.
– Te-ai descurcat bine. Casa asta… impresionantă.
Se uita la fiecare colțișor cu ochii unui evaluator imobiliar. Apoi, a lăsat jos bomba:
– Știi, toate astea îmi aparțin de fapt mie.
Am înghețat.
– Poftim?
– Afacerea mamei tale a fost posibilă datorită mie. Eu i-am oferit începutul. Fără acel start, nu ajungea nicăieri. Așa că tot ce vezi – casa, compania – e, într-un fel, al meu.
Am izbucnit în râs.
– Ce anume i-ai dat tu? Ai dat-o afară din propria casă! Ai lăsat-o pe drumuri!
– A trecut. Suntem familie, Hannah. Hai să fim raționali.
Dar în capul meu încolțise un plan. Unul rece, clar, aproape matematic. Era timpul să-i dau lecția pe care o merita.
– Desigur, tată. Mă bucur că te-ai întors. Așteptam asta de mult timp.
I-au sclipit ochii.
– Serios? Știam eu că ești deșteaptă!
– Vino mâine la ora patru. Voi avea totul pregătit: acte, conturi, tot.
Mi-a strâns umărul. Aceleași mâini care mă împinseseră afară din casă.
A doua zi, la ora patru, a apărut îmbrăcat ca pentru o întâlnire de afaceri, cu servietă, pregătit să semneze ceva „important”.
Dar în sufragerie nu l-am așteptat doar eu.
Doi avocați l-au întâmpinat.
– Dumneavoastră sunteți tatăl lui Hannah?
– Da… desigur. Sunt aici pentru o discuție… de familie.
– Nu aveți niciun drept legal asupra bunurilor. Totul îi aparține fiicei dumneavoastră. Mai mult decât atât, aveți o datorie restantă de 20 de ani de pensie alimentară. Cu tot cu dobândă, ajunge la 68.000 de lei.
A albit la față.
– Nu… e o greșeală…
– Casa în care locuiți e pusă sub sechestru pentru recuperarea datoriei.
A deschis dosarul. A văzut ordinele de executare. Era casa în care ne dăduse afară.
– Hannah… fă ceva. Te rog!
– Prea târziu, tată. Așa cum ai spus tu cândva: acțiunile au consecințe.
– Dar Paula? Locuiește și ea acolo…
– Paula te-a părăsit acum trei ani. În același timp în care ți-a picat afacerea. Ce coincidență, nu?
A căzut pe scaun ca un sac de ciment. Nu mai era bărbatul rece și sigur de el din trecut. Era un om distrus.
– Hannah… putem rezolva asta. Sunt tot tatăl tău.
– Nu, Richard. Ai fost doar bărbatul care ne-a dat afară. Tată nu ai fost niciodată.
I-am dat 30 de zile să evacueze.
A ieșit clătinându-se. Prin geam, l-am văzut stând în mașină, probabil sunând-o pe Paula. Dar nu avea cine să-l salveze.
Mai târziu, am mers la mormântul mamei cu flori și vin. I-am povestit totul.
– Mamă, am reușit. Am păstrat ce e al nostru. Și mai ales, te-am păstrat pe tine, în tot ceea ce fac.
Casa din care ne-a dat afară nu va mai fi niciodată a lui. Acum, e doar o amintire a deciziilor greșite. A lăsat în urmă o familie pentru o iluzie, și s-a trezit singur, în ruinele propriei alegeri.
Uneori, răzbunarea nu înseamnă să lovești. Ci să trăiești bine… în timp ce cel care te-a rănit se prăbușește sub greutatea propriei vinovății.