În prag stăteau părinții. Mama cu buzele strâns lipite, ochii ușor roșii, ca și cum plânsese sau urma să plângă. Tata, cu fața împietrită, mâinile în buzunare. Cira mai în spate, în postura ei obișnuită de ofensată, cu brațele încrucișate și aerul cuiva adus acolo cu forța.
Am rămas câteva clipe nemișcată, privind prin ușa întredeschisă. Aerul rece al dimineții îmi lovea obrajii, dar căldura furiei din mine era mai puternică.
— Ce vreți? — am întrebat, sprijinindu-mă de toc.
Mama a făcut un pas înainte, dar tata a ridicat mâna, oprind-o. Privirea lui era de gheață.
— Vera, trebuie să discutăm. Nu putem continua așa.
— Ba putem, — i-am tăiat-o. — E foarte simplu: fiecare își plătește ce are, fiecare trăiește cu alegerile lui.
Cira a pufnit în spate, cu un zâmbet superior.
— Nu mai dramatiza, Vera. Oricum, mie mi se cuvine apartamentul. Tu ai bani, ai viața ta. Eu n-am nimic.
— N-ai nimic pentru că n-ai vrut să muncești, Cira! — vocea mea s-a ridicat brusc. — N-ai nimic pentru că ai preferat să stai cu mâna întinsă, așteptând mereu de la alții!
Mama s-a strâns la piept, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost un cuțit. Tata a oftat greoi.
— Vera, suntem familie. Nu putem să ne despărțim așa.
— Familie? — am izbucnit. — O familie care își dă totul celui care nu mișcă un deget și își calcă în picioare copilul care i-a ținut ani de zile pe linia de plutire? Asta numiți familie?
Se lăsase o tăcere apăsătoare. Cira își rotea ochii, plictisită, dar părinții mei păreau sfărâmați între rușine și neputință.
Atunci, din mine a izbucnit tot ce strânsesem ani de zile. Le-am spus despre nopțile în care adormeam lângă mama, cu grijile facturilor în minte. Despre cum îmi vindeam concediile pentru a-i ajuta să iasă din datorii. Despre cum am renunțat la o viață normală doar ca să-i văd în siguranță.
Lacrimi îmi curgeau pe obraji, dar vocea mea era fermă.
— Știți cum e în satele românești? Oamenii își lasă casa copilului care o ține în picioare, celui care o muncește, care nu lasă acoperișul să cadă și pereții să se dărâme. Nu celui care stă la umbră, așteptând să fie hrănit. Voi ați făcut invers.
Am văzut cum tata și-a lăsat privirea în jos. Mama tremura, dar nu spunea nimic.
— Ați ales, am continuat eu. Și eu am ales. De azi, nu mai sunt banca voastră, nu mai sunt umărul de sprijin. Învățați să trăiți cu asta.
Am închis ușa în fața lor, iar ecoul trântitului s-a răspândit prin apartament ca un tunet. M-am prăbușit pe canapea, cu inima bubuind în piept, dar cu un sentiment nou: eliberarea.
Pentru prima dată, nu mai eram fata care trebuia să salveze pe toată lumea. Eram eu.
Și în liniștea aceea grea, am simțit că viitorul, oricât de greu, îmi aparținea în sfârșit mie.
A fost dureros, dar și spectaculos: într-o clipă, am rupt lanțul care mă legase o viață întreagă.
Și atunci am știut: nu mai aveam nevoie de aprobarea lor. Aveam nevoie doar de mine însămi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.