— Și eu de câți ani îți spun de mare? — a ridicat vocea Lidia. — De câte ori am amânat din cauza ipotecii?
Sergiu n-o asculta. Se zbătea prin cameră ca un animal prins în capcană:
— Trebuie să returnezi biletele! Altfel mama o să mă toace la cap! La ea robinetele huruie, faianța cade!
— Iar mie îmi cade sufletul! — a strigat Lidia. — Pentru că șapte ani am trăit pentru ziua asta!
— Nu exagera! — a urlat Sergiu. — Baia e mai importantă decât mofturile tale!
În acel moment, Lidia a simțit cum în piept i se rupe ceva. Nu doar o ață subțire, ci o funie grea care o ținuse legată atâția ani de răbdare, compromisuri și tăceri.
Nu mai era vorba despre bani. Nu mai era vorba nici despre ipotecă sau despre vacanță. Era vorba despre demnitate.
În casă mirosea a ciorbă reîncălzită și a nemulțumire. Sergiu își lovea nervos palmele una de alta, ca și cum ar fi vrut să alunge gândurile. Lidia s-a așezat pe scaun, și-a sprijinit fruntea în palme și a șoptit:
— Nu mai pot, Sergiu.
El s-a oprit brusc, dar nu din grijă, ci din nedumerire.
— Ce vrei să spui?
Lidia și-a ridicat privirea. Ochii îi străluceau de lacrimi, dar vocea îi era fermă:
— Vreau să spun că nu mai accept să trăim viața mamei tale. Eu am și viața mea. Șapte ani am plătit datoria asta cu sacrificii. Am dus ciorbe la serviciu în borcane, am renunțat la haine noi, am închis ochii la toate plăcerile. Iar acum, când ar trebui să respirăm, tu vrei să mă întorci în aceeași colivie.
El a dat din mână, nervos:
— Vorbești prostii. E doar un amărât de concediu.
— Nu, Sergiu, — a spus ea cu vocea tremurândă, dar puternică. — E libertatea mea. Și nu o să o mai dau nimănui.
Se făcuse liniște. Numai tic-tacul ceasului bătea ca o sentință. Lidia s-a ridicat, a luat plicul cu biletele și l-a pus în sertar.
— Plec peste două săptămâni. Cu tine sau fără tine.
Cuvintele ei au plutit în aer ca un ecou rece. Sergiu a amuțit. Între ei, pentru prima dată, se ridicase un zid pe care nici glumele, nici obișnuința, nici frica de „ce zice lumea” nu-l mai puteau dărâma.
În zilele următoare, Lidia a început să trăiască altfel. Mergea la piață și, în loc să caute merele cele mai ieftine, își permitea să aleagă piersici coapte, deși scumpe. În drum spre serviciu, își lua o cafea de la colț, nu din termos. Își cumpărase chiar și o rochie nouă, roșie, cum nu mai purtase de ani.
Vecinele o priveau cu mirare:
— Vai, Lidio, parcă ai întinerit!
Dar ea știa că nu rochia sau piersicile îi schimbaseră chipul. Erau decizia și curajul.
Când soacra a sunat din nou, plângându-se de baie și cerând bani, Lidia a răspuns calm:
— Nu mai am cum să ajut, Nina. Am alte planuri.
La capătul firului s-a auzit o tăcere lungă, apoi o izbucnire de reproșuri. Dar Lidia a închis telefonul și a ieșit în curte. Aerul mirosea a iarbă cosită, iar undeva, departe, un cocoș cânta răgușit. I-a venit să plângă de dorul copilăriei, când viața era simplă, iar vacanța însemna să mergi la bunici, să dormi pe rogojină și să mănânci roșii cu brânză.
„De ce trebuie să uităm ce e simplu, doar pentru că ni se cere mereu să dăm altora?” — și-a zis ea.
În ziua plecării, Lidia și-a făcut bagajul fără grabă. A pus două rochii de vară, o carte, costumul de baie și fotografia părinților ei, care îi zâmbeau dintr-o ramă veche.
Sergiu stătea în prag, mohorât. Nu se hotărâse. Între mama lui și soția lui, încă nu putea alege. Dar trenul vieții nu-l aștepta.
Când taxiul a claxonat, Lidia a luat valiza și a privit spre el pentru ultima dată.
— Dacă vrei să vii, vino acum. Dacă nu, rămâi.
El a tăcut.
Atunci Lidia a coborât scările cu inima bătându-i tare. Pentru prima dată în mulți ani, simțea că pășește spre propria ei libertate.
Și când avionul a decolat, iar ea a zărit marea întinsă sub norii albi, a înțeles că visele nu se amână la nesfârșit. Se trăiesc.
A închis ochii și a inspirat adânc. Nu era doar vacanța ei. Era începutul unei vieți noi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.