Tatiana simți cum sângele îi urcă la tâmple. Tăcerea din jur deveni grea, iar fiecare respirație i se părea trădătoare. Își încleștă pumnii și intră în cameră.
— Ce faceți aici? — vocea îi tremura, dar ochii îi scânteiau de furie.
Ludmila tresări, aproape scăpând colierul din mână. Îl prinse la timp și își dădu pe față un zâmbet prefăcut.
— Ah, Tania… m-ai speriat! Doar mă uitam. Știi, am vrut să le curăț, să ți le las strălucind.
Tatiana înaintă încet, cu pași măsurați.
— Să le cureți? Sau să le vinzi? — întrebă rece.
Ludmila roși, apoi își drese glasul.
— Tu nu înțelegi… toată viața mea am muncit pe nimic. Voi trăiți în lux, iar eu… eu ce am?
— Aveți un fiu care v-a iubit și v-a respectat întotdeauna, — răspunse Tatiana, închizând cutia cu un gest ferm. — Și acum încercați să ne despărțiți cu reproșuri și planuri ascunse.
Soacra își coborî privirea, dar nu renunță.
— Andrei nu știe cât de mult suferă mama lui. El crede că sunt bine. Dar eu… eu mă simt uitată.
În acel moment, Tatiana își aminti vorbele tatălui ei: „Demnitatea nu se cumpără. Ori o ai, ori nu.”
Inspiră adânc și spuse calm:
— Nu vă voi lăsa să mă umiliți în propria casă. Am muncit pentru fiecare lucru de aici. Dacă simțiți lipsuri, puteți să-mi cereți ajutorul, dar nu să luați pe ascuns.
Ludmila clipi de câteva ori, vizibil copleșită. Nu se așteptase la un refuz atât de hotărât.
— Tania, eu… n-am vrut…
— Ba ați vrut, — o întrerupse Tatiana. — Și e ultima dată când accept așa ceva.
Își luă bijuteriile din mâinile soacrei și le așeză la loc. Apoi se întoarse și deschise larg ușa.
— Vă rog să plecați.
Pentru o clipă, în ochii Ludmilei se citiră furie și neputință, dar în cele din urmă ieși din cameră fără un cuvânt.
Când mașina veche părăsi curtea, Tatiana simți cum toată tensiunea i se scurge din corp. Se prăbuși pe pat, respirând greu. Nu era prima confruntare, dar era prima dată când spunea clar: destul.
Seara târziu, Andrei ajunse acasă. Obosit, dar cu un zâmbet cald.
— Cum a fost ziua ta? — întrebă el.
Tatiana îl privi îndelung, ezitând. Apoi se apropie și îl cuprinse de mână.
— A fost ziua în care am învățat să-mi apăr locul.
Andrei se uită mirat.
— Ce s-a întâmplat?
Ea oftă, dar nu-i povesti totul. Nu voia ceartă. Doar îi spuse:
— Mamele trebuie iubite și respectate, dar și soțiile. A venit timpul să înțelegi că nu putem trăi între două lumi.
Andrei încuviință încet, ca și cum ar fi simțit adevărul în cuvintele ei.
În zilele următoare, Tatiana se refugie în lucrurile care-i aduceau liniște. Își îngrijea grădina, uda trandafirii crescuți cu atâta trudă, se ocupa de proiectele de design. Florile ei erau mândria cartierului: bujori, lalele, iasomie care parfuma aerul serilor de vară.
Vecinii o salutau cu respect, iar femeile mai în vârstă îi spuneau adesea:
— Se vede că ai suflet bun. Numai cine iubește frumosul poate să facă asemenea minuni în grădină.
Într-o duminică, la biserica din satul bunicilor, unde Tatiana mergea uneori să se liniștească, părintele i-a spus un lucru care i-a rămas în minte:
— Uneori, cel mai greu nu e să ierți, ci să pui hotare. Să spui: până aici. Așa îți protejezi pacea și familia.
În acea clipă, Tatiana a înțeles că nu mai era doar o noră care încerca să facă pe plac. Era o femeie care își apăra cu demnitate viața.
Iar grădina ei înflorea mai bogată ca niciodată, ca o oglindă a sufletului ei eliberat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.