Era seară târzie, iar farurile luminau drumul pustiu. Mașina s-a oprit brusc în fața unei porți mari de lemn, sculptată cu motive tradiționale românești. Am ridicat privirea și am citit o tăbliță veche pe care scria: „Casa Bunicii”.
Am simțit cum mi se oprește respirația.
Fiica mea m-a privit pentru prima dată în ultimele zile cu o căldură pe care nu o mai văzusem demult.
— Mamă, n-am vrut să-ți spun nimic până acum. Am vrut să fie o surpriză.
Am intrat pe poartă și am văzut o curte luminoasă, plină de flori. În mijloc era o casă nouă, construită în stil vechi românesc, cu pridvor și stâlpi sculptați. Era casa mea, ridicată din temelii de ea, pentru mine.
Am simțit cum genunchii mi se înmoaie.
— Dar… cum? De ce?
Ea mi-a zâmbit cu lacrimi în ochi.
— Pentru tot ce ai făcut pentru mine. Ai sacrificat totul ca să am eu o viață. Acum e rândul meu să-ți ofer liniște și bucurie.
M-am apropiat de ușă. Mirosea a lemn proaspăt și a busuioc, ca în casele de la țară. Înăuntru, camerele erau aranjate cu covoare țesute, icoane pe pereți și mobilier simplu, dar frumos. Într-un colț, un ștergar brodat de mână stătea așezat pe o masă mică.
— Am vorbit cu meșteri din sat, am ales fiecare detaliu, mi-a spus ea. Am vrut să simți că te-ai întors acasă.
Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le mai pot opri. Ani la rând mă temusem că voi ajunge singură, uitată. Și acum, în fața mea, fiica pe care o crescusem îmi arăta că dragostea nu se stinsese.
Am petrecut prima noapte acolo, ascultând greierii și simțind parfumul florilor de la geam. Dimineața, m-a trezit cântecul cocoșului din curtea vecinilor, un sunet care mi-a amintit de copilăria mea. În bucătărie, fiica mea pregătea mămăligă cu brânză și smântână, exact cum făcea mama mea odinioară.
— Vreau să stai aici, mi-a spus. Să nu-ți mai fie teamă de singurătate. Voi veni des, iar când vei dori, aduc și copiii mei să umple casa cu râs.
Am înțeles atunci că nu toți anii de grijă și dragoste s-au pierdut. Că tot ce semănăm, chiar dacă uneori pare că se usucă, înflorește mai târziu, mai frumos.
Șocul meu de atunci s-a transformat într-o bucurie imensă. Am privit-o și am șoptit:
— Mulțumesc, fiica mea. Acum știu că nu am crescut doar un copil, ci o inimă mare.
Și în acea casă, cu pridvorul scăldat în lumina soarelui, am simțit pentru prima dată după mult timp că bătrânețea mea nu va fi un sfârșit trist, ci un început nou, plin de iubire și recunoștință.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.