Mariana respiră adânc și, cu o liniște ce contrasta cu rumoarea din sală, începu să vorbească.
Mai întâi în franceză, apoi în italiană, iar după aceea în germană.
Cuvintele îi curgeau cu o naturalețe care făcu jurul să încremenească.
A continuat în arabă, rusă, portugheză, engleză și chiar în latină, fiecare frază rostindu-se cu o claritate impecabilă.
Se lăsă o liniște apăsătoare.
Până și cei care râseseră mai devreme își plecară privirea, rușinați.
Judecătorul, care până atunci o privea de sus, își schimbă culoarea feței.
Nu mai era sigur pe ironia lui.
În fața lui nu stătea o copilă care se lăuda, ci un geniu al limbilor, o minte strălucită pe care nici el, nici procurorii nu o puteau contrazice.
Mama Marianei izbucni în lacrimi, ducându-și mâinile la gură.
Era ca o lumină aprinsă într-un tunel întunecat.
Își vedea copilul căpătând, pentru prima dată, respectul pe care îl merita.
Un murmur nou se iscă din sală, de data aceasta de uimire, nu de batjocură.
Unii dintre jurați schimbau priviri între ei, dându-și seama că acuzațiile cădeau în fața evidenței.
Mariana se opri și, cu o voce simplă, dar plină de forță, spuse:
— Eu nu sunt o delincventă. Eu sunt o fată care a muncit, care a citit, care a învățat singură, cu cărți împrumutate de la bibliotecă și cu nopți nedormite. Singura mea vină e că provin dintr-o familie săracă.
Cuvintele ei au lovit sala mai tare decât orice pledoarie de avocat.
Judecătorul rămase tăcut.
Își trecu mâna peste frunte, ca și cum ar fi vrut să șteargă rușinea care îl copleșea.
Pentru prima dată, privi dincolo de dosar, dincolo de acuzații, și văzu în fața lui nu o inculpată, ci o tânără cu un dar rar.
În România, oamenii au un proverb: „Cine are carte, are parte.”
Și parcă acest adevăr răsuna acum în mintea tuturor celor prezenți.
Procurorul, roșu la față, încercă să mai spună ceva, dar jurații păreau deja hotărâți.
Nimeni nu mai putea contesta inteligența și sinceritatea Marianei.
Verdictul veni mai repede decât se aștepta oricine: achitare.
Mama ei o strânse în brațe, plângând în hohote, iar Mariana, pentru prima dată după luni întregi de chin, simți cum lanțurile nedreptății se rup.
Publicul izbucni în aplauze, iar un bătrân din ultimele rânduri murmură cu emoție:
— Așa se naște speranța.
Iar Mariana, cu ochii în lacrimi, își ridică fruntea și zâmbi pentru prima oară, ca o floare care reînvie după furtună.
Acea zi nu a fost doar o victorie personală.
A fost o lecție pentru toți: că adevărul, oricât ar fi de greu, strălucește întotdeauna mai tare decât minciuna.
Și că, la fel ca în poveștile românești în care cel mic și prigonit ajunge învingător, și Mariana, fata simplă și necăjită, a scris propria sa baladă a dreptății.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.