Carlos a rămas paralizat câteva secunde, privind figura familiară, dar acum străină a fratelui său. Felipe nu zâmbea, nu exista niciun semn de bucurie. În ochii lui se citea o vină rece, o tensiune care îl făcea pe Carlos să simtă că lumea întreagă se prăbușește în jurul lui.
— Unde e mama? — a întrebat Carlos, vocea tremurândă, cu un amalgam de teamă și speranță.
Felipe a oftat adânc și a pășit înapoi, lăsând ușa să se închidă parțial. — Nu știu… — a murmurat el. — Nu mai e aici de mult.
Carlos a simțit cum pământul i se scurge de sub picioare. Toate amintirile copilăriei lui, jocurile în curtea casei, mirosul ciorbei de cartofi în bucătărie, râsetele din serile de iarnă în care mama îl învăța să facă colaci, totul părea să dispară într-o clipă.
Refuzând să creadă că ar putea fi adevărat, a început să caute prin sat. Fiecare casă, fiecare uliță îi amintea de copilărie, dar nimic nu-l conducea la mama. Oamenii îl priveau cu milă sau cu indiferență, iar întrebați de femeia care odată aducea bunătate în sat, unii doar ridicau din umeri.
Într-un final, cineva l-a îndrumat către marginea satului, către un teren viran unde deseori copiii se jucau când era liniște. Acolo, printre resturi și cutii vechi, a zărit silueta unei femei care scurmă prin pământul rece, căutând mâncare. Inima lui Carlos a sărit în piept. Era ea. Mama lui.
Fără să stea pe gânduri, a alergat spre ea. — Mamă! — a strigat, iar vocea lui a sfâșiat liniștea serii.
Femeia s-a întors încet. Ochii ei, odată plini de lumină și zâmbete, erau acum obosiți și triști. Când l-a recunoscut pe fiul ei, o lacrimă i-a ș șiroit pe obraz, dar în acea lacrimă se simțea întreaga durere a anilor de singurătate și umilință.
Carlos a lăsat buchetul de margarete pe pământ și a îmbrățișat-o. Mirosea a pământ, a frig, dar și a iubire neclintită, acea iubire pe care nimic nu o poate șterge. — Nu trebuia să treci prin asta singură… — i-a șoptit el.
Mama lui a zâmbit slab, tremurând. — Viața m-a purtat prin multe drumuri întunecoase, Carlos… dar acum ești aici. Tu ești lumina mea.
Carlos a luat-o de mână și au început să meargă spre casă, pas cu pas, în timp ce ultimele raze ale soarelui îmbrățișau satul. Călătoria lor nu era doar despre revedere, ci și despre iertare, despre legătura invincibilă dintre mamă și fiu, despre speranța care renaște chiar și în cele mai grele momente.
Pe drum, Carlos i-a povestit mamei despre serviciul militar, despre prietenii pierduți și câteva momente de mândrie. Ea îl asculta, ochii ei strălucind tot mai mult, iar satul, cu casele vechi și ulițele prăfuite, părea că se trezește la viață odată cu ei.
Ajunși acasă, Carlos a început să strângă lucrurile mamei, să redea curții florile și viața care odată îi făcuse copilăria fericită. Știa că nu va fi ușor, dar împreună puteau reconstrui ce fusese pierdut.
Și astfel, sub cerul roz-portocaliu al serii românești, Carlos și mama lui au redescoperit că, indiferent cât de grea ar fi fost viața, dragostea adevărată și familia rămân farul care luminează cele mai întunecate drumuri.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.