În acea noapte, Mara a dormit pentru prima dată în patul meu, strângându-se la pieptul meu ca și cum n-ar mai fi vrut niciodată să plece. Luna răspândea o lumină palidă peste curtea casei mele părintești din sat, dar pentru ea, totul părea străin, nesigur. Fusese ținută prea mult timp în întuneric.
Dimineața a venit cu miros de pâine caldă și cafea proaspătă. Făcusem repede ceva de mâncare, cu mâinile tremurând de nervi și grijă. Mara mânca încet, atent, ca și cum fiecare firimitură trebuia mai întâi aprobată de instinctul ei de supraviețuire. Vorbeam încet, fără presiune – despre școală, despre desenele animate preferate, despre animăluțele de la bunici. Iar zâmbetul ei, timid la început, începea să se ivească. Ca o floare după o iarnă lungă.
Știam că lupta cea grea abia începea. Nu era vorba doar de vindecarea rănilor fizice, ci de a reconstrui încrederea, speranța, siguranța. Începusem să ieșim zilnic prin sat, să o familiarizez din nou cu lumea. Ne opream la fântână, acolo unde oamenii povesteau întâmplări din alte vremuri. Mara asculta cu ochii mari, absorbind fiecare cuvânt, uitând pentru câteva clipe de coșmarul recent.
Într-o după-amiază, am mers pe câmp, la cules de flori. Ca pe vremuri. I-am arătat cum să culeagă cu grijă, cum să împletească cununițe, și când am auzit din nou râsul ei cristalin răsunând peste deal, am știut că începe să se vindece.
Între timp, aveam grijă ca lucrurile să se schimbe definitiv. Prietenii mei din sistem nu glumeau când venea vorba de dreptate. Casa unde fusese închisă era acum în atenția autorităților, iar Corina și partenerul ei învățau pe pielea lor ce înseamnă să răspunzi pentru faptele tale. Mara nu întreba nimic, dar simțeam că știe: coșmarul nu mai avea putere asupra ei.
Într-o seară, în timp ce stăteam pe prispă, Mara m-a privit cu ochii plini de lumină și a zis:
– Tati, vreau să învăț să fac cozonaci ca bunica.
Am zâmbit. Era semnul clar că începuse să viseze din nou, că inima ei se întoarce către lucrurile bune, simple, frumoase. În zilele care au urmat, am făcut plăcinte împreună, am pictat ouă pentru Paște și am mers la târgul din comună, unde râsul ei se amesteca cu sunetul lăutăresc și mirosul de mici și turtă dulce.
Fiecare zi era o victorie. Fiecare îmbrățișare, o dovadă că iubirea vindecă mai profund decât orice tratament. Iar războiul meu – acela care începuse în garajul casei – era pe cale să fie câștigat. Nu cu arme. Nu cu ordine militare. Ci cu răbdare, cu tradiție, cu suflet.
Într-o dimineață, am privit-o dormind, liniștită, cu obrazul moale sprijinit de pernă. Razele soarelui îi mângâiau fața, iar în inima mea am simțit ceva ce niciun câmp de luptă nu-mi oferise vreodată: pace. Adevărata pace.
Războiul se terminase. Mara era acasă.
Și acasă însemna, în sfârșit, în siguranță.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.