La secție, băiatul stătea pe un scaun mare, cu picioarele atârnând, ținând în mână o mașinuță stricată. Ochii lui mari și umezi priveau în gol. Ofițerul care-l adusese își scoase cascheta și oftă adânc.
— Cum te cheamă, micuțule? — întrebă el blând.
— Radu… — răspunse copilul cu o voce stinsă.
— Și unde locuiești, Radu?
— Nu știu… Câteodată la unchiul meu, câteodată nu mă lasă în casă.
Femeia de la Protecția Copilului se apropie și se aplecă spre el.
— Spune-mi, dragule, de ce mergi în fiecare zi la mormântul acela?
— Pentru că ea e mama mea. Ea mă iubea. O simt. Când sunt acolo, nu mai mi-e frică.
Cei doi funcționari s-au privit în tăcere. Polițistul și-a trecut mâna peste frunte.
— Am verificat. Femeia îngropată acolo se numea Ana Marinescu. Nu a avut niciodată copii…
Femeia oftă ușor.
— Poate că seamănă cu mama lui adevărată, sau… poate că băiatul o cunoștea.
După câteva zile de căutări, s-a aflat adevărul. Mama lui Radu murise cu doi ani în urmă, într-un incendiu. Tatăl lui, căzut în patima băuturii, îl lăsase mai mult pe străzi. Într-o zi, copilul se rătăcise și ajunsese la cimitir. Acolo văzuse fotografia Anei — o femeie cu chip blând, zâmbind cald. De atunci, în mintea lui, ea devenise mama pierdută.
— Ea m-a ales… — spunea Radu celor care încercau să-l convingă că se înșală. — Când am văzut-o, am știut că e ea.
Asistenții sociali l-au dus într-un centru pentru copii, dar primele zile au fost grele. Nu vorbea cu nimeni, nu mânca, nu dormea. Într-o dimineață, educatoarea l-a găsit desenând. Pe hârtie era o femeie tânără, cu părul lung, stând lângă o cruce.
— E mama mea, dar acum are aripi — i-a spus el zâmbind. — Și mă veghează.
Cuvintele lui au ajuns la sufletul tuturor. În scurt timp, povestea băiatului s-a răspândit, iar o femeie din oraș, o profesoară fără copii, a venit să-l vadă.
— Bună, Radu, eu sunt Irina — i-a spus ea cu o voce caldă. — Pot să stau cu tine un pic?
El a dat din cap. Au vorbit ore întregi. Despre jucării, despre ploaie, despre mame.
Câteva luni mai târziu, Irina a început procedura de adopție. Când, într-o zi, i-a spus băiatului că va merge acasă cu ea, Radu a lăcrimat.
— Dar mama… cea din cimitir? — a întrebat el.
— Ea o să fie mereu acolo, dragul meu. Dar acum e timpul să te bucuri de viață. Eu o să fiu lângă tine.
În ziua în care au plecat împreună, Radu a rugat-o să treacă mai întâi pe la cimitir. A pus pe mormânt o floare mică și a șoptit:
— Mulțumesc că m-ai găsit. Acum am din nou o mamă.
Irina l-a luat de mână, și-au zâmbit amândoi. Cerul se luminase, iar printre nori a apărut o rază de soare. O rază care cădea chiar peste piatra rece, acolo unde o inimă de copil își găsise, în sfârșit, liniștea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.