Anii au trecut repede. Ne era greu uneori, dar nu duceam lipsă de dragoste. Ana se schimbase total — de la femeia slabă și speriată pe care o găsisem în frig, devenise o mamă puternică și o soție blândă. Îmi plăcea s-o privesc cum mergea prin curte, cu șorțul înflorat, strigând copiii la masă.
Într-o sâmbătă dimineață, pe când făceam curat în grădină, am auzit un vuiet de motoare. Trei mașini scumpe au oprit în fața porții. Toți vecinii au ieșit pe la geamuri. Din prima mașină a coborât un bărbat în costum, ținând o servietă. A venit direct spre mine și m-a întrebat:
— Domnul Mihai Popescu?
— Da, eu sunt. Despre ce e vorba?
A scos o fotografie. Era Ana.
— Soția dumneavoastră este doamna Ana Dumitrescu?
Am dat din cap, simțind cum inima mi se strânge. În clipa următoare, ușa s-a deschis și Ana a ieșit. Când i-a văzut, a înlemnit. Copiii s-au oprit din joacă.
Bărbatul s-a apropiat și i-a spus:
— Doamnă, v-am căutat de patru ani. Tatăl dumneavoastră e bolnav. Moștenirea companiei trebuie semnată de dumneavoastră.
Toți au amuțit. Vecinii priveau peste gard, cu gura căscată. Ana a început să plângă. S-a uitat la mine, rușinată:
— Mihai… n-am vrut să-ți ascund, dar am fugit de viața aia. M-am săturat de averi, de oameni falși și de lacomie. Tu ai fost singurul om care m-a privit ca pe un suflet, nu ca pe un nume.
Am simțit cum mi se strânge pieptul. M-am apropiat de ea și i-am spus încet:
— Eu nu te-am iubit pentru cine ești, ci pentru cine ai devenit lângă mine.
Bărbatul din costum i-a întins un dosar.
— Vă rugăm să veniți cu noi. Totul vă aparține: vile, terenuri, conturi…
Ana s-a uitat la mine. Copiii o priveau speriați. Apoi, a făcut un pas spre mine și a spus:
— Nu plec nicăieri fără familia mea. Dacă trebuie să aleg între bogăție și omul care mi-a dat o nouă viață, aleg dragostea.
Oamenii din jur au început să murmure. Vecinii care o disprețuiseră cândva stăteau acum în tăcere, rușinați.
Ana a semnat actele de moștenire doar pentru a le dona ulterior unui orfelinat din județ. Când presa a aflat, articolele despre „femeia pierdută care și-a regăsit sufletul într-un sat de provincie” au apărut peste tot.
Dar pentru noi, tot ce conta era că seara ne adunam toți patru în curte, mâncam supă caldă și ascultam greierii. Bogăția adevărată nu venea din conturi, ci din zâmbetele celor dragi.
De-atunci, când oamenii din sat mai pomenesc povestea noastră, spun zâmbind:
„Aia n-a fost o minune. A fost dovada că Dumnezeu îi unește pe cei care știu să iubească simplu.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.