Ploaia nu se mai oprise, iar zgomotul ei lovea geamurile mari ale apartamentului din Dorobanți. Isabella stătea în fața oglinzii, cu machiajul șters și părul despletit, lucru rar pentru ea. Își ținea mâinile pe masă și privea în gol. În minte îi revenea mereu aceeași imagine: semiluna aceea mică, marcată pe pielea băiatului.
„Nu se poate…”, murmura în șoaptă. „Nu poate fi el… după atâția ani.”
Și totuși, inima ei îi spunea altceva. Îi amintea de felul în care Luca o privea când se pierdea prin grădină, de ochii lui mari și blânzi. De atunci, nicio fotografie, niciun indiciu, nimic. Doar tăcere și un gol care o sfâșiase pe dinăuntru.
A luat telefonul și a format un număr.
— Mircea, îl știi pe băiatul acela de azi? Cel din centrul vechi… Vreau să-l găsești. Orice ar fi.
Vocea bodyguardului s-a auzit confuză, dar ea a închis. Nu mai avea răbdare. Nu putea dormi.
La prima oră, a ieșit din casă. Fără șofer, fără haine scumpe. Doar o geacă, o umbrelă și o fotografie veche a lui Luca, pe care o purta mereu în portofel. A mers prin pasajul de la Universitate, pe străzile ude, întrebând oamenii fără adăpost dacă îl văzuseră pe băiat. Cei mai mulți dădeau din umeri.
După ore întregi, o femeie cu un cățel ud i-a spus:
— Poate-l găsiți la cantina aia de lângă gară. Copiii străzii vin acolo seara.
A alergat. Inima îi bătea nebunește. Când a ajuns, era deja întuneric. În sala mică, plină de aburi și miros de ciorbă, a zărit o siluetă subțire la coadă. Același păr ciufulit, aceeași haină ruptă.
— Băiete! a strigat ea, tremurând.
Toți s-au întors. El s-a oprit, cu lingura în mână. Ochii i s-au mărit, dar n-a spus nimic. Isabella s-a apropiat încet, ca și cum ar fi vrut să nu sperie un vis.
— Cum te cheamă?
— Radu, doamnă, a răspuns el, șoptit.
Ea a îngenuncheat și i-a prins mâna. Semiluna era acolo. Inconfundabilă. Lacrimile i-au căzut pe mâneca lui murdară.
— Radu… sau Luca?
Băiatul a ridicat privirea și a clătinat din cap.
— Așa mi-au spus toți… că mă cheamă Radu.
În acel moment, Isabella a simțit că lumea i se învârte. Cinci ani de tăcere, de vină, de rugăciuni. Și acum, băiatul ei era acolo, în fața ei, flămând și pierdut.
L-a strâns în brațe.
— Nu contează cum te numești, iubitul meu. Te-am găsit.
Oamenii din jur priveau în tăcere. Unii plângeau. Alții zâmbeau.
Ploaia bătea în continuare în geamuri, dar pentru prima dată, Isabella nu mai simțea frigul. Ținea în brațe tot ce pierduse.
Și undeva, printre umbrele din oraș, o mamă și un fiu își găsiseră drumul unul către altul — nu prin bani, nu prin putere, ci printr-un semn mic, în formă de semilună, pe pielea inimii lor.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.