Mariana rămase pe gânduri, ținând în mână lingura de lemn. În bucătăria aceea mare, tăcerea era mai grea decât orice vorbă.
Noaptea cobora peste vilă, iar din camera copiilor nu se auzea nimic. Se apropie încet, ducând cu ea o cană de lapte cald și o farfurie cu biscuiți. Nu voia să-i forțeze, doar să fie acolo.
Când deschise ușa, Sofia stătea pe marginea patului, cu ochii larg deschiși. Emil dormea, dar neliniștit, zvârcolindu-se ușor.
– Hei… nu pot dormi nici eu, zise Mariana încet. Poate bem un pic de lapte împreună?
Fetița nu răspunse, dar nici nu o alungă. Mariana puse cana pe noptieră și se așeză pe podea, la marginea patului. Începu să fredoneze încet o melodie veche, una pe care i-o cânta mama ei când era mică.
După câteva clipe, Sofia luă cana, o duse la buze și bău o gură mică.
– E cald… ca la mama, șopti ea.
Atunci Mariana simți cum îi tremură inima. Nu mai era vorba doar despre mâncare, ci despre golul lăsat de o iubire pierdută.
A doua zi, bonă pregăti în bucătărie orez cu banană, exact cum spusese Violeta. Nu îl puse pe masă, ci îl duse în grădină, acolo unde erau jucăriile vechi. Întinse o pătură și așeză farfuriile.
– Astăzi luăm prânzul afară. Cu păsările, cu vântul și cu soarele.
Emil și Sofia o priviră neîncrezători, dar când o văzură că gustă prima, se apropiară. Emil luă o lingură, apoi alta. Sofia îl urmă.
Violeta, privind de la fereastră, își făcu cruce încet.
În zilele următoare, Mariana transformă mesele în jocuri. Biscuiți în formă de inimă, orez făcut castele, fructe aranjate în chipuri vesele. Copiii râdeau din nou, iar casa începu să prindă viață.
Radu observă schimbarea. Într-o seară, coborî în sufragerie și se opri în prag. Pe masă era mâncare, copiii vorbeau, iar Mariana râdea alături de ei.
– Ce se întâmplă aici? întrebă el cu o voce între serioasă și mirată.
– Cinăm, răspunse Mariana zâmbind.
El se așeză, ezitant.
– De mult n-am mai auzit râsete în casa asta, spuse încet.
– Poate pentru că nu mai era nimeni care să le provoace, adăugă ea cu blândețe.
De atunci, fiecare zi aducea ceva nou. O poveste, o rețetă, o melodie. Emil începu să deseneze, Sofia să cânte. Radu, care până atunci trăia cu amintirea soției ca o rană deschisă, învăță să privească din nou spre prezent.
Într-o dimineață, când soarele răsărea peste curte, copiii coborâră în fugă la bucătărie.
– Tanti Mariana, ne faci clătite?
Ea izbucni în râs.
– Doar dacă mă ajutați!
În timp ce amestecau făina și râdeau, Radu intră în liniște și privi scena. Pe chipul lui se așternu o expresie rară — un zâmbet cald, sincer.
Casa care cândva fusese plină de tăcere, acum vibra de viață.
Iar Mariana, cu inima plină, înțelese că uneori, dragostea nu vine din marile gesturi, ci din lucrurile mici — o lingură de orez, un zâmbet, o melodie fredonată în noapte.
Așa a reușit să-i învețe din nou pe toți ce înseamnă să trăiești.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.