Pe ecran, la început, totul părea normal. Elena dormea liniștită, cu păpușa preferată strânsă la piept. Daniel privea atent fiecare secundă, iar inima îi bătea ca un ciocan.
Apoi, la ora 2:06, fetița s-a foit ușor. Ochii i s-au deschis, dar nu părea trează. Se uita într-un colț al camerei, acolo unde lumina abia mai atingea peretele. Deodată, s-a ridicat în fund, privind fix acolo, ca și cum cineva stătea în întuneric.
– Nu… nu mă atinge… – a șoptit ea.
Daniel simțea cum transpirația îi curgea pe spate. În cadru nu se vedea nimic. Dar Elena își trăgea pătura spre ea, de parcă se apăra.
– Te rog… mă doare… – vocea ei era plină de spaimă.
În clipa următoare, păpușa din brațul ei s-a mișcat brusc. Foarte ușor, dar clar. Daniel a dat pauză. A dat înapoi. S-a uitat din nou. Da, păpușa se mișcase.
Un fior rece i-a trecut pe șira spinării. Nu credea în lucruri dincolo de logică, dar acolo, în fața ochilor, era dovada că ceva ciudat se întâmpla.
A fugit în camera Elenei, a luat păpușa și a aruncat-o în garaj. Toată ziua nu s-a putut gândi la altceva. Când a venit seara, a întrebat-o cu grijă:
– Scumpo, cine e în visul tău? Cine îți face rău?
Elena s-a uitat la el cu ochi mari, umezi.
– O doamnă… cu rochie neagră. Țipă la mine să nu mai vorbesc.
Daniel a simțit cum i se strânge stomacul. Rochia neagră. În urmă cu trei luni, soția lui murise într-un accident de mașină. Rochia neagră era cea pe care o purtase la înmormântarea bunicii.
În noaptea următoare, Daniel n-a dormit. A stat în camera fetei, pe un scaun, cu lumina slabă aprinsă. La ora 2:12, Elena s-a ridicat iar în pat. Ochii i s-au dat peste cap, iar vocea ei a fost altfel, ca și cum vorbea altcineva prin ea.
– Las-o în pace… te rog… – a spus Daniel, ridicându-se.
Fetița a început să plângă fără sunet, doar lacrimile curgeau. Apoi a deschis gura și a rostit un nume:
– Maria…
Era numele mamei ei.
În acel moment, veioza s-a stins singură. Daniel a rămas împietrit, iar camera s-a umplut de un frig ciudat. În liniștea aceea densă, a simțit un miros familiar – parfumul soției sale.
Și atunci a înțeles. Elena nu era bântuită de un coșmar, ci de amintirea unei despărțiri pe care sufletul ei mic nu o putea înțelege.
A luat-o în brațe și a început să-i vorbească blând, ca atunci când era bebeluș:
– E bine, iubirea mea. Mama te iubește. Nu te doare nimic acum.
Pe măsură ce-i repeta cuvintele, trupul fetiței s-a relaxat. Când s-a luminat de ziuă, Elena dormea liniștită pentru prima dată după multe nopți.
Daniel a deschis geamul, iar aerul dimineții a intrat în cameră, mirosind a tei și a liniște. S-a uitat spre cer și a șoptit:
– Mulțumesc, Maria…
Din acea zi, Elena n-a mai avut niciun coșmar. Iar Daniel a învățat că uneori, răspunsurile nu se găsesc în frică, ci în iubirea care rămâne – chiar și după ce cineva pleacă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.