Directorul se aplecă fără o vorbă, ridică micuțul creion și îl privi câteva clipe în tăcere. Apoi se aplecă spre Liza și, cu un zâmbet cald, i-l întinse.
— Cred că ți-a scăpat ceva, micuțo, spuse el blând.
Liza clipea uimită, iar Sofia, rușinată până peste cap, încercă să spună ceva, dar bărbatul ridică ușor mâna, oprind-o.
— Doamnă, cred că nu am avut plăcerea să ne cunoaștem. Eu sunt Marin Andrei, directorul general. Dumneavoastră sunteți… Sofia, da?
— Da… Sofia Ionescu, răspunse ea încet, cu voce tremurată.
Svetlana își îndreptă spatele, roșie de nervi, încercând să explice situația.
— Domnule Marin, această doamnă a venit cu copilul la interviu. Am considerat că…
— Că un copil nu are ce căuta aici? o întrerupse el calm, dar cu o privire care tăia ca lama.
Svetlana amuți pe loc.
— Știți, doamnă, continuă el, eu am crescut fără mamă. Tatăl meu lucra și nu avea timp nici să mă ducă la școală. Dacă ar fi avut cineva curajul să-l judece pentru asta, azi poate n-aș fi fost aici.
Camera se cufundă într-o liniște apăsătoare. Liza, simțind că tensiunea scade, zâmbi timid.
— Eu am desenat o casă, spuse ea, ridicând foaia colorată.
Marin privi desenul și zâmbi din nou.
— Frumoasă casă. Cred că și mamele care muncesc merită o casă sigură, nu-i așa, Liza?
Fetița dădu din cap cu entuziasm, iar Sofia abia se abținea să nu plângă.
— Doamnă Ionescu, spuse el, în această companie avem nevoie de oameni care știu ce înseamnă lupta. Nu de cei care se ascund în spatele aparențelor. Dumneavoastră sunteți angajată.
Sofia rămase fără cuvinte.
— Dar… eu… copilul…
— Copilul e dovada că știți ce înseamnă responsabilitatea, o întrerupse el zâmbind. Și dacă vreodată nu aveți cu cine-l lăsa, aduceți-l. Am eu o nepoată care adoră să coloreze.
Svetlana își coborî privirea, complet învinsă. Marin ieși din birou la fel de liniștit cum intrase, iar Sofia rămase câteva clipe pe loc, neputând crede ce s-a întâmplat.
Liza o trase de mânecă.
— Mami, domnul acela e bun, nu?
— Da, iubita mea, foarte bun, șopti ea, cu lacrimi în ochi.
Ieșind din clădire, Sofia simțea pentru prima dată după mult timp că viața îi zâmbește. Nu mai era doar o mamă singură în căutarea unui loc de muncă. Era o femeie care reușise să transforme o zi de umilință într-un nou început.
Pe drum, ținând-o pe Liza de mână, își spuse în gând: „Câteodată, Dumnezeu trimite ajutorul exact când simți că nu mai poți.”
Și, pentru prima dată după ani de frământări, Sofia zâmbi larg, cu inima plină de recunoștință și speranță.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.