Timp de câteva secunde, nimeni nu spuse nimic. Ploaia lovea geamurile, iar fulgerele luminau biroul luxos în rafale reci.
„Ai auzit ce a zis?”, râse unul dintre executivi. „Un puști care aduce mâncare vrea să repare un contract de milioane.”
Ștefan ridică o sprânceană, curios. „Bine, eroul nostru din camera 23… arată-ne ce știi.”
Daniel își puse punga jos și se apropie de calculator. Degetele lui tremurau ușor, dar privirea era hotărâtă. Tastaturile scumpe, monitoarele uriașe, oamenii îmbrăcați la patru ace – totul îl intimida. Dar ceva în el îi spunea că nu poate pleca acum.
„Aveți o copie a documentului original?”
„Pe serverul intern”, răspunse Ștefan. „Dar fii atent, dacă strici ceva, pierdem tot.”
Daniel zâmbi slab. „Dacă lăsați sistemul să traducă în continuare, pierdeți oricum.”
Cu câteva clicuri sigure, băiatul accesă fișierele. Ochii lui alergau pe ecran cu o viteză greu de crezut. În câteva minute, corecta simboluri, reorganiza fraze, ștergea interpretări greșite. Pe ecran, literele roșii dispăreau una câte una.
Vega se apropie din spate. „Cum faci asta fără dicționar?”
„Nu am nevoie. Tatăl meu îmi spunea mereu: limba japoneză nu se traduce doar cu mintea, ci și cu inima. Fiecare simbol are sufletul lui.”
Cuvintele lui făcură liniște în sală. Până și cei care râseseră la început acum priveau hipnotizați.
După o jumătate de oră, Daniel apăsă Enter. Pe ecran apăru o propoziție clară, tradusă perfect.
„Asta trebuia să fie?”, întrebă unul dintre experți.
„Exact”, spuse băiatul. „Fraza pe care sistemul o făcuse jignitoare, de fapt, era o formulă de respect folosită doar între parteneri de rang înalt.”
Ștefan rămase mut. Vega privi monitorul, apoi pe Daniel.
„Dacă ai dreptate, tocmai ai salvat o afacere de zeci de milioane de lei.”
Daniel își coborî privirea. „Doar am făcut ceea ce trebuia.”
Unul dintre tehnicieni verifică traducerea în paralel, comparând-o cu textul original. Confirmarea apăru pe ecran în câteva secunde: traducere validă, fără erori.
Ștefan inspiră adânc. „Bine, băiete. Spune-mi cât vrei pentru asta.”
Daniel ridică din umeri. „Nu vreau bani. Doar… să trimiteți mâncarea asta la bătrânul portar. El n-a mâncat toată ziua.”
În cameră se lăsă din nou tăcerea.
Vega îl privi lung. Apoi, cu o voce moale, spuse: „Cum te cheamă?”
„Daniel.”
„De azi înainte, Daniel, nu mai livrezi mâncare. Vii mâine dimineață la birou. Avem nevoie de oameni ca tine.”
Băiatul clipi de câteva ori, neștiind dacă aude bine.
„La birou? Eu?”
„Da. Ai salvat compania. Cred că meritai o șansă și înainte, dar uite… soarta a găsit o cale.”
Câteva aplauze timide răsunară în încăpere.
Daniel își luă rucsacul, făcu o plecăciune scurtă și ieși. Afară, ploaia se oprise. Aerul mirosea a reînceput.
Pe drum spre casă, își aminti vorbele tatălui său: „Fii atent la detalii, dar niciodată nu uita să vezi omul din spatele cuvintelor.”
În acea seară, un băiat simplu, ud leoarcă și flămând, schimbase soarta unei corporații uriașe. Și, fără să-și dea seama, își schimbase și propria viață.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.