Sofia nu a răspuns. Ochii ei mari, pierduți, s-au oprit pe băiatul necunoscut. Ana a vrut să intervină, dar Eduard a făcut un semn scurt cu mâna.
Matei a scos din buzunar o bucată de sfoară colorată, înnodând-o rapid între degete.
— Știi jocul ăsta? — a întrebat el. — Îl făceam la orfelinat, când nu aveam jucării. Se numește „capcana degetelor”. Dacă tragi prea tare, te prinde. Dacă ai răbdare, te eliberează.
Fetița l-a privit curioasă pentru prima dată.
— Poți să încerci, — a zis băiatul, întinzându-i sfoara.
Degetele ei firave au atins încet nodul, iar ceva aproape imperceptibil s-a schimbat în aer. Ana s-a oprit, Eduard și-a ținut respirația.
— Vezi? — a zâmbit Matei. — Dacă tragi cu forța, rămâi prinsă. Dar dacă te liniștești și te gândești la ce vrei cu adevărat, sfoara te lasă liberă. Așa e și cu picioarele tale.
Un fior i-a trecut Sofiei prin trup. Pentru prima dată după luni de tăcere, fetița a murmurat:
— Mi-e frică…
Eduard s-a cutremurat. Ana a dus mâna la gură.
Matei s-a apropiat mai mult.
— Și mie mi-e frică, — a spus el liniștit. — Dar când mă doare, o iau ca pe o dovadă că sunt viu. Și tu ești vie, Sofia. Nu trebuie să fugi de asta.
Fetița l-a privit lung, cu lacrimi în ochi.
— Dacă cad?
— Atunci te ridici, — i-a răspuns băiatul. — Și dacă nu poți, eu te prind.
Eduard și-a simțit genunchii slăbindu-se. Lumea lui rece și calculată se prăbușea sub greutatea acelor cuvinte simple.
În următoarele minute, s-a petrecut ceva ce nici medicii, nici banii, nici rugăciunile plătite nu reușiseră. Sofia a întins un picior. Apoi celălalt. Ana și-a dus mâna la inimă.
— Doamne… — a șoptit ea.
Matei a întins mâna spre ea.
— Hai, doar un pas. Pentru tine.
Și Sofia l-a făcut. Tremurând, cu lacrimi curgându-i pe obraji, a făcut primul pas după doi ani.
Eduard a izbucnit în plâns, îngenunchind lângă ea.
— Fetița mea…
Matei s-a retras ușor, ca și cum nu voia să fure momentul.
— V-am spus că nu era trupul problema, ci sufletul, — a zis el încet.
Ana, cu vocea tremurândă, a întrebat:
— Cum ai știut?
Băiatul a zâmbit amar.
— Știu ce înseamnă să nu vrei să mergi înainte. Când mama a murit, și eu am încetat să mai merg. Dar o bătrână de la orfelinat mi-a spus că Dumnezeu nu ne dă picioare doar ca să fugim de durere, ci ca să putem merge spre lumină.
Eduard s-a ridicat, privind băiatul cu recunoștință.
— Matei… dacă într-adevăr vrei, te iau acasă cu noi. Te adopt.
Băiatul a dat din cap, cu ochii înlăcrimați.
— Nu trebuie să-mi promiteți nimic, domnule. Doar să o iubiți pe Sofia așa cum e. Restul vine singur.
Dar Eduard și-a ținut promisiunea. În câteva luni, actele de adopție erau gata. Iar într-o dimineață de primăvară, în curtea din Dealurile Verzi, se auzeau din nou râsete.
Două voci, una de băiat și una de fetiță, alergau printre fluturi, iar în prag, un bărbat privea cerul cu lacrimi în ochi, murmurând:
— Uneori, îngerii nu vin din cer… vin din orfelinate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.