Privirea i s-a oprit asupra mea. Preț de o clipă, timpul s-a oprit și el. Am simțit cum inima îmi bate până în tâmple, iar ochii ni s-au întâlnit, ca odinioară, când venea acasă cu ghiozdanul mai mare decât el și se lăsa în brațele mele fără un cuvânt.
Nu știu ce a citit pe chipul meu, dar zâmbetul i s-a șters, înlocuit de o expresie pe care n-am mai văzut-o niciodată: uimire, recunoștință și o urmă de durere.
Miruna și-a întors capul spre el, zâmbitoare, fără să știe ce se întâmpla în sufletul nostru. Muzica continua, iar el pășea încet, spre altar.
Când a ajuns în față, și-a luat locul. Dar privirea lui m-a căutat din nou. De data asta, a fost doar o clipă, dar destulă cât să știu că m-a văzut cu adevărat.
Ceremonia s-a desfășurat frumos. Lumea râdea, plângea, aplauda. Eu stăteam în tăcere, ținând cutiuța în mâini, ca pe o parte din sufletul meu.
După slujbă, am vrut să plec repede. Nu voiam să stric momentul. Am ieșit printre primii, ghemuită în palton, cu ochii umezi.
Dar înainte să ajung la ușă, am auzit o voce puternică, clară:
„Stați! Nu plecați!”
Toată lumea s-a întors. Rareș alerga spre mine, cu buchetul de flori al miresei în mână. Miruna rămăsese în spate, încremenită, cu zâmbetul forțat.
El s-a oprit în fața mea, răsuflând greu. „Tu… tu n-ai voie să pleci așa.”
Am zâmbit slab. „E ziua ta, dragul meu. Eu doar… am vrut să te văd fericit.”
El a luat cutiuța din mâinile mele și a deschis-o. A privit butonii și vocea i s-a frânt:
„Pentru băiatul pe care l-am crescut… pentru bărbatul de care sunt mândră…”
A citit cu voce tare, iar în biserică s-a lăsat o liniște apăsătoare. Apoi s-a întors spre toți:
„Asta e mama mea. Nu după sânge. După inimă. Fără ea, eu n-aș fi fost aici.”
Miruna și-a coborât privirea. Oaspeții au început să aplaude, încet, cu respect.
Eu am simțit că nu mai pot ține lacrimile. Rareș m-a îmbrățișat, strâns, așa cum nu o mai făcuse de ani buni.
„Îți mulțumesc,” a șoptit. „Pentru tot. Pentru că n-ai plecat niciodată.”
Atunci am înțeles că nu e nevoie de sânge ca să fii mamă. E nevoie doar de răbdare, dragoste și puterea de a rămâne, chiar și atunci când nu ți se cere.
Când s-a întors la altar, a purtat butonii mei la mâneci. Iar eu am rămas acolo, în ultimul rând, cu inima plină și ochii în lacrimi, știind că în sfârșit pot pleca liniștită.
Pentru că băiatul pe care l-am crescut devenise bărbatul de care eram mândră.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.