…și i-a întins cana.
— Bea. E ceai din frunze de mentă și salvie. Îți va încălzi trupul mai repede.
Elena a prins cana cu mâinile tremurânde. Aburul cald i-a mângâiat fața și, pentru prima dată după zile de spaimă și frig, a simțit ceva asemănător cu pacea.
Damian s-a așezat pe scaunul de lemn din fața vetrei, privind flăcările. În lumina lor, chipul lui părea cioplit din piatră. Era un bărbat trecut prin multe, cu o cicatrice adâncă pe tâmplă și ochi de un gri rece ca iarna.
— Cum te cheamă? — a întrebat el, fără să se întoarcă.
— Elena… — a răspuns ea cu o voce slabă. — Elena Moraru.
El a dat din cap ușor. — Damian.
Tăcerea s-a așezat între ei, spartă doar de trosnetul lemnelor. Fiecare își purta propriul trecut, dar niciunul nu îndrăznea să-l rostească.
După un timp, ea a ridicat privirea. — Ai trăit singur aici… mereu?
El a zâmbit amar. — De zece ani. Lumea de jos nu-i pentru oameni ca mine.
Ochii ei s-au îndreptat spre cicatrice. A vrut să întrebe, dar s-a oprit. Se gândea că și ea purta răni, doar că ale ei nu se vedeau.
În acea noapte, Damian a rămas treaz, schimbând cârpe ude și verificându-i respirația. Când zorii au prins a colora ferestrele înghețate, femeia dormea adânc, învelită până la gât în blana groasă.
El a privit-o îndelung. Nu mai era doar o străină rătăcită în munți. Era dovada vie că viața, oricât de nemiloasă, încă putea trimite lumină în mijlocul furtunii.
Câteva zile mai târziu, Elena putea deja să se ridice. În cabană mirosea a lemn ars și ceai de mușețel. Se simțea în siguranță, dar și ciudat de neliniștită.
— Trebuie să pleci curând? — a întrebat el, fără să o privească.
— Nu știu… — a răspuns ea, jucându-se cu cana. — Nu am unde să mă duc.
Damian a oftat adânc. — Oamenii din vale nu iartă ușor. Dacă te-au gonit, s-ar putea să nu te mai primească.
Ea a ridicat bărbia. — N-am fugit ca să mă întorc umilită. Am fugit ca să trăiesc.
El s-a întors și, pentru prima oară, a zâmbit cu adevărat. — Atunci rămâi până te întărești. Cabana asta a fost goală prea mult timp.
Timpul a trecut. Zilele au devenit mai blânde, iar zăpada s-a topit încet. Elena a început să-l ajute: tăia lemne, gătea, aducea apă din izvor. Într-o seară, pe când focul lumina fețele lor, a prins curaj și a spus:
— Știi… când m-ai strigat atunci… „Intră în pat, vaco grasă”… am crezut că vrei să mă omori.
El a râs scurt, jenat. — Așa m-a învățat viața pe munte: dacă vrei să salvezi pe cineva, trebuie să urli mai tare decât furtuna.
Ea a zâmbit. — Atunci să știi că ai reușit.
Privirile li s-au întâlnit. Fără vorbe mari, fără promisiuni. Doar două suflete rănite care se găsiseră la marginea lumii.
În acea noapte, afară ninsese din nou, dar înăuntru era cald. Focul ardea molcom, iar liniștea era deplină.
Elena adormi cu un gând: poate că uneori Dumnezeu trimite furtunile nu ca să ne pedepsească, ci ca să ne împingă exact acolo unde trebuie să fim.
Iar în inima munților, acolo unde vântul spulbera amintirile, ea a învățat că dragostea adevărată nu începe cu vorbe dulci, ci cu o luptă pentru viață.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.