Valentina îl privi cum își lăsă geanta jos și trase un oftat adânc. Îl cunoștea prea bine — ceva nu era în regulă.
— Ce s-a întâmplat? — întrebă ea, încercând să pară calmă.
— Nimic. Zi grea.
Vocea lui era scurtă, obosită, dar privirea… o evita. Se duse direct la baie, apoi se așeză la masă și aprinse televizorul.
Valentina stătea pe un scaun, cu șorțul în poală, strângându-l în pumni. În gând, se lupta cu ea însăși: să-l întrebe sau nu?
După câteva minute, spuse încet:
— Ți-ai uitat telefonul azi dimineață.
Victor tresări. Se întoarse brusc spre ea.
— Da? Nu mi-am dat seama.
— Ți-a sunat cineva, — continuă ea, fără să clipească. — De mai multe ori.
— Probabil de la muncă.
— Sau de la „draga mea”? — întrebă Valentina, iar vocea i se frânse ușor.
El se înălbi la față.
— Ce vrei să spui?
— Nu te mai preface, Victor. Am văzut mesajele.
Se lăsă o liniște apăsătoare. Numai ceasul de perete mai ticăia, bătând fiecare secundă ca o bătaie în inimă.
— Ai umblat în telefonul meu? — izbucni el.
— După tot ce-am trăit împreună, ți se pare că asta e problema? — replică ea, ridicându-se. — Nu-ți e rușine?
El încercă să spună ceva, dar nu mai găsea cuvintele.
— Cine e? — întrebă Valentina. — Spune-mi măcar asta.
— Nu contează. Nu e cum crezi.
— Nu e cum cred? — râse amar. — După treizeci de ani de căsnicie, mi-ai trădat încrederea. Nu mai există explicații.
El se prăbuși pe scaun.
— M-am simțit singur, — spuse încet. — Tu te-ai schimbat, Valentina. Nu mai vorbeai cu mine, nu mai râdeai…
— Așa? Și soluția a fost să cauți altă femeie? — îl întrerupse ea. — Să te ascunzi ca un adolescent?
Ochii i se umpluseră de lacrimi, dar nu plângea. Stătea dreaptă, demnă, ca o femeie care și-a pierdut iubirea, dar nu și respectul.
— Pleacă.
— Ce?
— Pleacă din casa asta. Azi.
Victor se ridică încet.
— Unde să mă duc?
— La ea, — spuse simplu. — Acolo unde ți-e „binele”.
Se duse în dormitor, scoase din dulap o geantă veche și i-o aruncă pe pat.
El încercă să o atingă pe umăr, dar ea făcu un pas înapoi.
— Nu mă atinge, — șopti. — Am dormit lângă tine atâția ani și niciodată n-am fost mai singură ca acum.
Victor coborî ochii, își adună câteva haine și ieși. Ușa se închise încet, dar ecoul ei răsună ca un tunet.
Valentina rămase sprijinită de perete. În tăcerea care urma, se auzeau doar greierii de afară și bătăile inimii ei.
Apoi, cu un oftat adânc, se apropie de oglindă. Își șterse lacrimile, își aranjă părul și spuse în șoaptă:
— Gata, femeie. S-a terminat. Nu mai plânge pentru cineva care te-a uitat.
A doua zi, și-a pus o rochie curată, a ieșit în oraș, și-a cumpărat flori și s-a oprit la cofetăria unde mergea odinioară cu Victor, când erau tineri. A comandat o prăjitură și o cafea.
Pentru prima dată după mult timp, a zâmbit.
Nu era fericită încă, dar simțea că începe ceva nou. Un început care nu avea nevoie de minciuni, ci doar de curaj.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.