— Am înțeles. Mulțumesc, Ana. Probabil am încurcat eu ceva.
Puse telefonul pe masă. Sunetul loviturii în tăcerea bucătăriei semăna cu o sentință.
Atunci ce era, de fapt, „deplasarea” asta?
Olga rămase sprijinită de masă câteva clipe, privind în gol. Aburul de la chiuvetă se risipise, dar în mintea ei se ridica un alt fel de ceață — una rece, limpede și hotărâtă.
Într-un colț al bucătăriei, frigiderul bâzâia monoton. Pe pervaz, o floare veștejită își pierdea ultimele petale. Totul în jur părea să-i spună același lucru: s-a terminat.
Se duse în dormitor și privi valiza lui, deja făcută. Cravată albastră, cămăși perfect împăturite, miros de parfum străin. În buzunarul lateral, un plic cu bancnote. Îl deschise și văzu: cincizeci de mii de lei. Zâmbi amar. Probabil „bugetul” pentru weekendul cu altcineva.
În acel moment, nu mai era teamă. Nu mai era lacrimă. Doar o liniște rece.
Își luă telefonul și intră pe aplicația băncii. Cu câteva atingeri, mută toate economiile comune în contul ei. Apoi intră pe platforma de acte notariale online și semnă ultimele documente de transfer pentru apartament — pe numele ei și al Mariei. Totul era pregătit de mult. Doar aștepta momentul potrivit.
Când auzi ușa dormitorului, puse telefonul jos și zâmbi.
— Ai pregătit ceva de mâncare pentru drum? — întrebă el absent, luând valiza.
— Da, — spuse Olga calm. — Ți-am pus și fructe.
— Bine. Plec. Nu mă aștepta.
Cuvintele lui răsunară în aerul greu. Ușa se trânti, iar liniștea reveni.
Olga se aplecă, ridică rujul și îl puse în sertarul din bucătărie, lângă documentele semnate. În acea clipă, înțelese că nu mai era prizonieră.
Dimineața, Maria o găsi stând la fereastră, cu o cană de cafea în mână.
— Mami, tata nu s-a întors?
— Nu, draga mea, — zâmbi Olga blând. — Dar știi ceva? Nu mai contează.
După ce își duse fiica la școală, se întoarse acasă și deschise calculatorul. Începu să caute bilete. Nu de avion, ci la un atelier de pictură, un vis vechi de-al ei. Clicurile sunau ca niște pași într-o nouă viață.
La prânz, telefonul vibra. Era el. Nu răspunse. Mesajul spunea: „Trebuie să vorbim. Urgent.”
Olga privi ecranul câteva secunde, apoi scrise: „Vorbește cu avocatul meu.”
Trimise mesajul, puse telefonul pe masă și deschise fereastra. Aerul de toamnă îi mângâie fața.
În acea zi, pentru prima oară după mulți ani, se simți liberă. Nu avea nevoie de scuze, nici de promisiuni.
Avea un scop — să trăiască pentru ea și pentru Maria.
Iar când se uită în oglindă, femeia care o privea înapoi nu mai era Olga cea supusă și tăcută. Era o femeie nouă, puternică, care învățase cel mai important lucru: că uneori, liniștea nu e frică. E începutul libertății.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.